Pe termen lung, Mugur Isărescu a avut întotdeauna dreptate

Am citit comentariul lui Radu Golban scris la adresa guvernatorului BNR Mugur Isărescu și m-am supărat. Trebuie să fac niște precizări, așa cum fac de fiecare dată celor care îl critică pe Isărescu. Nu vreau să mă ascund pe după deget și mă declar din primele rânduri un isărist convins și radical. Nu am fost dintotdeauna așa, inițial am avut o poziție critică, chiar foarte critică, până când viața - și mai ales economia - mi-a demonstrat că am fost într-o regretabilă eroare. De atunci mi-am schimbat optica și am văzut în timp că lucrurile stăteau invers față de cum credeam eu. Voi combate afirmațiile lui Radu Golban și voi încerca să îl convertesc.

"Ayatollahul Isărescu" este eticheta pusă de autorul criticilor, bună ca marketing mediatic și oarecum o oglindă aproape de realitate a situației. Ayatollahul reprezintă o autoritate religioasă și este deasupra celei politice, supusă greșelii umane. Ayatollahul nu poate fi reprezentat pe organigrama puterii, deoarece nu face parte din ea, este deasupra ei, din postura de autoritate morală. Ayatollahul este și el om în definitiv și poate greși, dar rămâne un reper. Guvernatorul BNR nu poate fi pus într-o organigramă a finanțelor publice, deoarece nu gestionează bani publici. Ministrul de Finanțe este una, ministrul Fondurilor Europene este alta, ASF este cu totul altceva, iar jucătorii din piața de asigurări, pensii, bănci și bursă sunt fiecare altceva. BNR este deasupra, iar poziția de guvernator conferă o autoritate morală și este un punct de reper.

În perioade grele este cel mai bine de observat dacă avem parte de un guvernator potrivit sau nu. Ben Bernanke, de exemplu, a demonstrat în timpul crizei din SUA că poate gestiona cel mai mare mecanism de acest fel din lume fără să dea cu oiștea în gard. Mugur Isărescu a avut destul timp la dispoziție ca să demonstreze că este mai mult decât potrivit pentru acest post.

În primul rând, nu este om politic. Văd destui politruci incompetenți care ocupă funcții publice. Au ca obiective conservarea în funcție, satisfacerea clientelei, sifonarea de bani publici, lauda de sine. În prezent partidele nu au oameni valoroși, iar asta o vedem de fiecare dată când vine vorba de o numire de ministru. Liderii de partide dau din colț în colț și stau săptămâni în șir până când găsesc pe cineva, deși în prealabil se laudă că partidele lor au sute de mii de membri. Mase de manevră, ridicători de mână pe la congrese, fetițe de 20 de ani care vor să prindă un grangure sau băieți de la organizația de studenți care sunt puși să lipească afișe. Mugur Isărescu nu este reprezentantul unui partid, iar acest lucru este în România de azi o garanție a competenței.

Citesc în intervenția lui Radu Golban o baleiere rapidă cu Isărescu dintr-o parte în alta a eșicherului politic. De la elogiator al politicilor comuniste, devine acuzat de cruzime fascistoidă. Prefer să cred că este vorba doar despre o scăpare a autorului.

Iobagii îndatorați și pauperizați care am devenit nu mi se pare o vină care trebuie pusă între capetele de acuzare a guvernatorului. Da, există români cărora li se poate pune această etichetă pe frunte, dacă ne uităm la situația lor financiară. Dar Isărescu a avertizat încă din negura vremurilor nouăzeciste că creditarea în monedă străină are efecte benefice mici pe termen scurt și efecte malefice mari pe termen lung. Au luat credite în franci elvețieni deoarece erau dobânzi mici, deoarece doar așa se puteau încadra pentru acest împrumut sau pentru că așa le-a recomandat funcționarul bancar sau din cine știe ce alte motive. Acești oameni sunt acum iobagi îndatorați și pauperizați, dar vina guvernatorului nu este alta decât aceea că nu a interzis creditele în franci elvețieni. Dar într-o piață liberă "aiasta nu se poate". Au fost pe piața noastră bancară și credite și yeni japonezi și părerea mea este că ar trebui să revină. Nu să fie tratate cu frică, ci cu prudență și calcule.

Sună frumos o dobândă de 4% în loc de una de 10%, dar nu trebuie scos din calcul riscul valutar. A câștiga în lei și a plăti rata în euro sau dolari sau franci este un risc: poate moneda respectivă o ia razna în sus și atunci procentul din venitul lunar pe care îl ocupă rata devine nesustenabil. Cealaltă fațetă a medaliei este cursul care se poate duce în jos și atunci nu va țipa nimeni. Toți cei cu credite în franci elvețieni au tăcut câtă vreme francul a fost mic. A lua credit la un franc de 2,50 lei și a plăti rate la un franc de 2 lei, nu te scoate în stradă.După ce cursul revine la 2,50 - tot nu te scoate în stradă. După ce cursul urcă la 4 lei, atunci ieșirea în stradă este iminentă.

Eu am avut credit în lei și am sfătuit pe alții să ia credit în lei. M-am luat după sfatul lui Isărescu și am încheiat creditul cu bine. Rata scădea cu 2-3 lei de la o lună la alta. Nu m-am încadrat din prima așa că am mai strâns bani și am luat apoi un împrumut pentru o sumă mai mică, jinduind încă niște luni după obiectul mult dorit. O dobândă fixă de 14% la lei în primii doi ani s-a dovedit a fi pentru cazul meu un avantaj față de o dobândă de 6% la euro și un curs fluctuant. Sau mai rău, o dobândă de 3% la franc și un curs galopant. Am văzut pe pielea mea că Isărescu a avut dreptate.

Mă uitam acum câțiva ani la un euro a cărui valoare scădea de la o lună la alta. Mă uitam de nerăbdare pe intraday și vedeam cum scădea de la o oră la alta. Nu înțelegeam de ce intervine BNR în piață și nu lasă euro să se ducă dracului. Scădea, dar nu suficient. Îl criticam pe Isărescu pentru că nu lasă cursul liber: suntem o piață liberă sau ce? Asta nu e piață liberă dacă nu lăsăm moneda să evolueze liber. Nu înțelegeam de ce un leu puternic față de euro este ceva negativ. Apoi, scăderea euro s-a oprit și a urmat creșterea. Continuam să îl critic pe Isărescu, pentru că nu înțelegeam de ce BNR nu intervine în piața valutară mai mult, mai accentuat, masiv! Ce fel de bancă centrală este aceea care își lasă moneda pe care o emite să se devalorizeze în așa hal? La un moment dat, avansul euro s-a oprit și cursul s-a stabilizat. Atunci, Isărescu ne-a explicat că în toți acești ani am fost martorii unei depresiuni a cursului. Minimul gropii a fost la 2 iulie 2007, când euro a fost 3,11 lei. Apoi, euro a revenit peste 4 lei. Noi vedeam imaginea de la o zi la alta, de la un an la altul și cam atât. Niciunul nu a avut o viziune la nivel de deceniu, pentru a vedea de unde a venit cursul, pe unde a luat-o și unde a ajuns. Acum, în 2015 este ușor de privit un grafic multi-anual pe care să ne dăm deștepți. Dar câți deștepți au fost deștepți și în perioada de depresiune din graficul cursului euro? După război, mulți viteji se arată...

În luna mai 2006, Mugur Isărescu atrăgea atenția asupra riscului imobiliar. Era 2006. A spus că în nordul Bucureștiului este riscul de bubble assets. Câtă lume a râs de el! Cine este el de își dă cu părerea despre imobiliare? Să își vadă de dobânzile lui! Ca bancher îi este teamă că oamenii fug cu banii din bănci ca să îi bage în imobiliare și de aia vrea să ne sperie! Este normal ca piața imobiliară să crească, am avut prețuri de lumea a treia, cum intrăm în Europa (urma 2007) și trebuie să avem prețuri ca în Vest! Ce știe el? Apoi a venit șocul pieței imobiliare din 2008. Atenție, 2008. Nu final de 2006, ci după doi ani mai târziu. Unde au fost toți analiștii care spuneau că Isărescu habar n-are de imobiliare în 2008? Tot la televizor, tot în publicațiile economice, la fel de părieriști își dădeau cu părerea spunând că România are de unde să scadă, dar totul va reveni la normal în 2009. În 2009 piața a scăzut în continuare, iar analiștii erau chemați de televiziuni sau de publicații pentru a constata ceea ce era deja evident: piața imobiliară s-a prăbușit. Dar spusă din gură de analist, este cu totul altceva. Asta este boala șefilor din presă, mai ales cei care stau în redacții în sucul propriu și nu au mai făcut teren de milenii. Vor mereu un analist care să constate același lucru pe care îl poate spune orice om de pe stradă. I-a dat vreun analist dreptate lui Isărescu? Nu. Altfel, nu mai păreau atoateștiutori. Da, sunt câțiva anume la care mă refer.

În 2009 mi-am adus aminte de citatul din 2006 și am fost nevoit să îmi mușc buzele și să îi dau dreptate lui Isărescu. Omul a știut ce a spus.

Acum, Isărescu a atras atenția asupra faptului că nu trebuie să tragem de economie, că se va rupe. De data aceasta, merg pe mâna lui. Am văzut același film în 2004-2007, când economia duduia, după cum spunea Adrian Năstase. Economia urma să recupereze decalajele față de Vest, după cum spunea Călin Popescu Tăriceanu. Tot Tăriceanu spunea că creșterea economică și în statele dezvoltate s-a făcut pe deficite mari. Pe termen scurt, avea dreptate, dar pe termen lung... s-a văzut reversul. Acum avem parte de relativ aceleași date economice, o economie în creștere, dar de fapt este vorba despre o ușoară revenire la valorile de dinainte de criză. În plus, anul agricol 2015 va fi unul prost. Mai slab decât 2014 care a fost un an agricol excelent, dar mai slab și decât media. Canicula de afară este un indiciu pentru oricine că producția din acest an va fi slabă. Nu suntem Germania, iar agricultura are o pondere mare atât în PIB, cât și în gradul de ocupare al românilor. Ca țară, am strâns din fund din 2009 încoace, am strâns cureaua, am strâns portofelul și ni s-a lipit stomacul de șira spinării. Ne-am învârtit prin portofel aceleași fise, în speranța că poate am numărat greșit și mai găsim un leu la renumărare. Acum, avem o brumă de bani în plus și ne spargem în figuri. Clasic românesc, bravo guvernului! Ca un sărac care găsește o servietă cu bani. În loc să se bucure că are niște bani pe termen lung și eventual să facă ceva cu ei, românul îi sparge pe toți într-o seară la un restaurant de lux. Mâine, e la fel de sărac, dar mândru că a trăit 3 ore ca un lord.

Forța guvernului stă în bruma de excedent bugetar de pe ultimele luni. La primul strănut al baronilor locali, firimiturile de excedent vor zbura de pe masă în conturile off-shore ale clientelei politice și vom da cu graficul din nou în deficit. Suntem exact în situația în care mergem la magazin când ne e foame. Avem 20 de lei și umplem coșul, deoarece fiecare produs costă sub 20 de lei și pare că ne permitem. Și pare că fiecare este delicios. La casă vine momentul adevărului, când avem de plată 140 lei și nu înțelegem ce am cumpărat. Va fi vai și amar spre finele anului următor când putem intra în incapacitate de plată, deoarece am aruncat cu banii pe prostii pentru că ne-am simțit miliardari pentru o seară.

Mugur Isărescu are o abordare prudentă și impune o abordare prudentă. Nu a spart barajul la rezervele minime obligatorii ale băncilor și nu aruncă din pod cu dobânda de politică monetară. Băncile românești sunt solide pentru că le obligă deciziile din CA al BNR să își țină banii în casierie, prin mecanismul numit RMO (rezervele minime obligatorii). Isărescu nu a făcut promoție la dobânda de politică monetară, chiar dacă inflația i-o permite. Deflația prin care trecem acum e un fenomen temporar, nu trebuie să ne extaziem și să aruncăm cu banii doar pentru că prețurile bat în retragere lunile astea. Din acest motiv, nici Isărescu nu aruncă pe scări cu dobânda cheie. Ba chiar, mai dă puțin drumul la RMO, ca alternativă la reducerea dobânzii.

Mugur Isărescu a anuțat voalat în nenumărate rânduri - și o dată și frontal - că BNR protejează leul. Știrile cu leul care a scăzut sau care a crescut mi se par hilare în condițiile în care fluctuațiile sunt infime. Leul stă într-o bandă de variație. Orice om își poate face calcule pe un euro între 4,40-4,50 lei. Poate temporar mai jos, poate temporar mai sus, dar are grijă BNR să intervină atunci când leul iese din bandă în sus sau în jos. Pentru un ochi avizat, la o privire pe intraday se vede când se întâmplă asta. Astfel, leul este o monedă stabilă de câțiva ani, ceea ce ne pune într-o situație excelentă în regiune și chiar mai bună decât zona euro. Euro este un gigant, dar e lovit în aripă, iar aripa se numește Grecia. Pentru moment, monetar ne este bine în afara Zonei Euro, iar asta mulțumită BNR, orchestra care cântă după cum mișcă bagheta dirijorul Isărescu.

Îl sfătuiesc pe Radu Golban să lase temporar încrâncenarea și să asculte cu atenție discursurile guvernatorului, poate chiar să vină la BNR ca să le asculte în integralitate. E frumos să râdem de Isărescu pentru că face parabole precum cea cu zahărul și prăjitura, dar dacă făcea un expozeu bazat pur pe cifre, nu ar fi înțeles nimeni nimic. Sigur că și atunci l-ar fi criticat că vorbește afacereză, în loc de a vorbi pe înțelesul tuturor. Orice spune Isărescu are bătaie pe termen lung și foarte lung. Termenul mediu îl încurcă și termenul scurt nu există. Dacă ne uităm pe termen scurt și când ne ridicăm de pe scaun ne uităm și pe termen mediu și ni se pare că vedem orizontul, atunci e normal să sărim la gâtul lui Isărescu până iese sânge mediatic. Din această perspectivă nu înțelegem nimic. Calculați lucrurile pe ani, nu pe zile. Căutați semnale din trecut și vedeți cum au ajuns în prezent.

Bubble assets au explodat ca niște bubble. Creditarea în altceva decât leu a creat victime. Mizatul pe aur nu este ok în permanență. Dobânda de politică monetară nu trebuie să aibă perioadă de promoții. Rezervele minime obligatorii nu colacul pe salvare pe care băncile sunt obligate să îl poarte și mai târziu le face bine. Cursul stabil este mai bun decât cursul fluctuant, chiar dacă moneda de referință ar fi pe scădere. Țintirea inflației nu este o statistică a INS și nici o predicție astrologică, este o țintă, după cum sună titlul. Reducerea masivă la TVA duce la reduceri de preț care duc la deflație care duce la creșterea consumului care dacă crește în hopuri duce la politici pro-ciclice care duc la multiple fenomene de bubble care duc la o încrengătură de crize care duc la o depresie economică. Și toate se leagă, dar în economie, nimic nu se întâmplă de azi pe mâine. Ce faci azi, are efect pe ani de zile. Iar pentru a vedea asta este nevoie de o minte care privește în profunzime și dincolo de orizont, este nevoie de un om cheie deasupra sistemului care să nu fie subiectiv, este nevoie de un om neimplicat politic care să nu tragă spuza pe turta partidului său și ciuma pe partidul celuilalt evitând de fapt să vadă elefantul din cameră, este nevoie de un personaj cu autoritate, pentru că altfel ar fi doar un profet nebun care urlă în pustie, este nevoie de un om care nu se rușinează când i se scuipă obrazul ani de zile și nu este felicitat când ceilalți descoperă că a avut dreptate, este nevoie de un om echilibrat care să poată spune guvernanților când o iau razna și să spună jucătorilor din piața valutară când au întrecut limita și să spună băncilor când sar calul, adică exact ceea ce trebuie să fie un guvernator al băncii centrale care da, este în postura de ayatollah al economiei. Dar ayatollah în sensul bun al cuvântului. Și da, direcția este una prudențială, pentru că altfel am fi avut o economie volatilă precum Turcia și o monedă instabilă precum forintul.