Premium
În toamna anului 2009, când anticorupţia nu mai putea fi singurul cal de bătaie în politică, Traian Băsescu avea nevoie de o temă populistă de acaparare a dezbaterilor publice. Şi-a ales un adversar facil – o instituţie pe cât de importantă, pe atât de rău-famată. Fără respect pentru cutumele democratice, fără o preocupare minimă faţă de efectele pe termen lung, preşedintele se urca pe tema unui referendum cu final previzibil: Parlamentul unicameral cu 300 de aleşi.
Din neştiinţă, pe o judecată emoţională, am votat pentru ambele modificări, aşa cum au făcut milioane de români. Dincolo de această culpă personală, privind retrospectiv, m-aş fi aşteptat ca năstruşnica idee să fie abandonată de Traian Băsescu după ce şi-a atins scopul celui de-al doilea mandat. Dar – nu-i aşa? – scopul nu este niciodată atins definitiv în politică, astfel că fostul preşedinte s-a urcat din nou pe mârţoaga leşinată a unicameralului cu 300 de aleşi. Doar că, de data aceasta, a găsit în cealaltă parte a scenei un Dragnea dispus să facă din gloabă un armăsar odios.
În ziua în care tot poporul cu pretenţii bocea de drag şi necaz pentru Kovesi, ştergându-şi mucii pe Facebook, Liviu Dragnea lansa în eter cea mai periculoasă temă din ultimii ani. Provocat de Traian Băsescu (“Este acum de văzut dacă cei care îi cereau imperativ Preşedintelui Iohannis să respecte decizia CCR, sunt la rânu-le dispuşi să pună în aplicare decizia CCR prin care a fost validat referendumul care reduce la 300 numărul parlamentarilor. Hai băieţi, puţin curaj. 300”), Liviu Dragnea a anunţat că nu are nimic împotriva unui parlament cu 300 de aleşi, deşi ar prefera bicameralul. Doar că liderul PSD nu s-a oprit aici. Bumerang în capul populistului primordial – Dragnea a plusat cu un “uninominal direct” (Eu aş susţine ca parlamentarii să fie aleşi prin vot uninominal direct. Va trebui să discutăm de ideea cu 300 de parlamentari cu minorităţile e o variantă pe care eu am agreat-o.).
Dacă Liviu Dragnea se referă la “uninominal pur”/ first-past-the-post (FPTP)/ winner takes all, ne îndreptăm de la ceea ce preşedintele numea (mai mult sau mai puţin inspirat) “dictatura majorităţii” spre o eternă domnie a minorităţii. Aplicarea pentru parlamentare a unui sistem uninominal precum cel de alegerile pentru primării (candidatul care are cele mai multe voturi, chiar dacă nu are majoritate, ia mandatul) ar putea lăsa între 60% şi 80% din populaţie nereprezentată în parlament. Ideea în sine deja denotă un sistem defect, însă efectele sunt mult mai complexe şi dăunătoare pentru democraţie, informaţii pe această temă fiind disponibile şi uşor de înţeles pentru oricine (renunţarea la propria opţiune pentru un vot tactic, tranziţia spre un sistem cu doar două partide, canibalizarea opoziţiei, gerrymandering-ul etc.).
PSD nu are majoritate în niciuna dintre camerele Parlamentului, ceea ce înseamnă că ar fi nevoie de acordul ALDE şi/sau UDMR pentru o asemenea modificare. La o primă vedere, ALDE nu ar avea niciun interes să susţină uninominalul într-un singur tur, însă calculele pot fi mai complexe, iar Tăriceanu să găsească motive suficiente pentru a accepta aşa ceva. Sistemul FPTP avantajează şi partidele care au bazine electorale regionale, iar UDMR ar putea astfel să vadă o oportunitate pentru controlul total al unor judeţe (trei sau chiar patru). Rezultatul ar fi un Parlament cu 300 de aleşi şi fără opoziţie. Glumind puţin, am putea spunea că situaţia nu ar fi atât de diferită faţă de cea prezentă, însă gluma se îngroaşă dacă ne imagăm un Dragnea lider absolut pentru următorii 4, 8 sau 12 ani.
Sigur, poate Dragnea s-a referit la un alt tip de uninominal. În plus, e greu de găsit o soluţie constituţională pentru respectarea un rezultat al referendumului din 2009 (300 de aleşi) şi ignorarea altuia (unicameral). Un alt aspect crucial ar fi cine şi cum ar desena circumscripţiile electorale. Variabilele sunt multe. Cu alte cuvinte, e mult până departe. În acelaşi timp, am văzut în ultima perioadă destule lucruri îndepărate devenind realităţi imediate. Lecţia ar fi una dură pentru Băsescu, deşi meritată: să fii ucis de propria idee populistă. Doar că noi nu o merităm…
Articol publicat şi pe blogul autorului - florinpuscas.ro
.
