DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

PS Timotei Prahoveanul scrie despre prietenul sfântului care ne-a făcut creștini: 'Convingerile cele mai profunde sunt uneori cele mai tăcute!'

basilica.ro
PS Timotei Prahoveanul

Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi‑au pus încrederea în Domnul;

Cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui

(Înţelepciunea lui Solomon, 3, 9).

Prietenia și fidelitatea față de Sfântul Andrei au arătat‑o mulți din cei care s‑au aflat în locurile unde a dus cuvintele Evangheliei, în ținuturile vechi scitice din România de astăzi, în Bizanț, Calcedon, Heraclea Pontului, Niceea, în Asia Mică, Trapezunt, Ahaia, Tessalia, Peloponez și în alte locuri unde a pășit cel dintâi chemat la apostolat, Andrei cel minunat.

Sfintele lui moaște așezate în locul martiriului au ajuns la Constantinopol în veacul al IV-lea, duse de către Artemie, unul dintre generalii credincioși împăratului Constantin cel Mare. Mai târziu și crucea lui, a cărei istorie este mai puțin cunoscută.

Până în veacul al XIII‑lea, crucea Sfântului Apostol Andrei a rămas în locul martiriului, dar după anul 1200, când numeroase sfinte moaște au fost duse în Apus, la fel s‑a întâmplat și cu crucea pe care a fost răstignit fratele lui Petru. Ea a fost dusă de către francezii romano‑catolici la Marsilia, fiind mutată pe la jumătatea veacului al XIII‑lea în Mănăstirea „Sfântul Victor”, întemeiată cu veacuri în urmă de conaționalul nostru, Sfântul Cuvios Ioan Casian.

În vremea Revoluției franceze, în anul 1789, revoluționarii despărțiți de iubirea față de cele sfinte au aruncat crucea în foc, dar un preot și‑a riscat viața și a reușit să o salveze de la distrugere. Așezate apoi într‑o mănăstire din Marsilia, fragmentele păstrate din cruce au constituit, în istoria zbuciumată a Bisericii și a lumii, un reper și o mărturie a iubirii mai tari decât moartea.

Într‑o perioadă de deschidere dintre Apus și Orient, care a culminat cu întâlnirea Arhiepiscopului Constantinopolului cu Episcopul Romei, la Ierusalim, în anul 1964, s‑au găsit căi de comunicare și dialog. Astfel, mai multe sfinte moaște și relicve importante ale Bisericii Ortodoxe au revenit în patria lor. Și este destul să amintim de Sfântul Dimitrie la Tesalonic, de Sfântul Sava cel sfințit, lângă Betleem, de Sfântul Andrei la Patras și de crucea lui, dar și de moaștele unor sfinți importanți, păstrate în biserica Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.

În mod deosebit, amintind de Sfântul Andrei, vom spune că Mitropolitul Konstantinos al Patrasului s‑a adresat Episcopului Romei, care a restituit în anul 1964 o parte a capului și din moaștele care au revenit în locul martiriului Apostolului cel dintâi chemat la apostolat. Câțiva ani mai târziu, urmașul Mitropolitului Konstantinos, Mitropolitul Nikodimos, s‑a întâlnit la 9 octombrie 1979 cu Cardinalul Roger Etchegaray, care conducea dieceza de Marsilia.

În cele din urmă, cardinalul a fost de acord să înapoieze crucea Bisericii Ortodoxe, respectiv Mitropoliei din Patras, lucru care s‑a întâmplat puțin mai târziu, la 18 ianuarie 1980. Meritul principal al acestei restituiri aparține Cardinalului Roger Etchegaray, care conducea Arhiepiscopia romano‑catolică de Marsilia și care, cu puțin timp înainte de întâlnirea cu Mitropolitul ortodox grec de la Patras, primise demnitatea de cardinal.

Cine a fost Roger Marie Elie Etchegaray? Era născut la Espelette, în Țara Bascilor, de mic dovedind vocație pentru slujirea Bisericii și a credinței. Roger Etchegaray avea să devină peste ani unul dintre cei mai cunoscuți slujitori ai Bisericii Romano‑Catolice.

Din Bayonne, primul său loc de slujire, până la Marsilia, unde a fost arhiepiscop, și apoi la Roma, numit în fruntea Consiliului pontifical pentru justiție și pace, vice-decan al Colegiului cardinalilor și prieten apropiat al Episcopului Romei, Ioan Paul al II‑lea, Roger Etchegaray nu a uitat niciodată credința puternică și rădăcinile sale basce, mai ales locul unde s‑a născut la 25 septembrie 1922. De altfel, a și dorit să se întoarcă în acest loc, pentru ultima sa călătorie.

Nu s‑a temut să se apropie de rănile fraților; s‑a vorbit despre o savoare spirituală de a se simți una cu poporul său. Nu a uitat că provine din mijlocul celor mulți și s‑a străduit ca întotdeauna să slujească Evanghelia.

Numit Episcop-vicar la Paris în 1969, de către Paul al VI‑lea, iar în anul următor Arhiepiscop al Marsiliei, s‑a implicat mult în viața spirituală a credincioşilor din marele port al Mediteranei, unde a slujit până în anul 1984 (când a fost chemat la Roma de Papa Ioan Paul al II‑lea), în această perioadă fiind ales de două ori președinte al Conferinței Episcopilor Francezi (1975-1981).

La Roma a avut misiuni dificile. A fost trimis unde pacea era în pericol, iar demnitatea omului nu era respectată: în Europa, în Africa, în Orientul Mijlociu, în America Latină, în China și în alte locuri. S‑a dovedit a fi un om al dialogului și nu a uitat de suferințele pe care le‑a văzut în satul său, Espelette.

Spunea adeseori că „numai ochii care au plâns pot înțelege anumite lucruri. Am atins cele mai rele nebunii ale oamenilor!”. Dorea să împartă suferința cu cei care suferă, a căutat dreptatea pentru cei săraci, a fost un om al fraternității universale: „A dărui și a ierta înseamnă a încerca să reproducem în viețile noastre pe Dumnezeu care dăruiește și iartă din belșug”.

A trăit la Vatican 30 de ani, fiind atașat de valorile credinței, de dragostea față de Sfântul Apostol Petru, însoțitor al episcopilor Romei. A devenit membru al Academiei de științe morale și politice. Era un om al dialogului și al spiritului elevat, enunţând adeseori mărturisiri și apoftegme, învățături despre care colegii din academie și interlocutorii de misiune își aminteau adeseori. Iubea conversația, admira istoria, filosofia și, în primul rând, în cadrul academiei, într‑o lume secularizată, amintea despre credința care eliberează, pentru că ea este Adevărul.

Copilul din Țara Bascilor povestea uneori despre tinerețea sa petrecută într‑o Franță muribundă, în care a trăit ororile războiului și ale perioadei care a urmat. Tuturor le împărtăşea din experiența personală. În Irak, la Sarajevo, în Rwanda sau în Cuba, în perioada Războiului Rece, între lideri marcați de conflicte dure, îi îndemna pe toți să nu își piardă credința și bunătatea. A fost un luptător pentru pace și armonie.

Roger Etchegaray și‑a asumat misiunea grea a unui episcop și a unui slujitor, de pe orice treaptă se află el în slujirea Bisericii. Încercările lui nu au reușit să facă să tacă visurile, pentru că era ancorat în credința cea tare a Mântuitorului Iisus Hristos. Spunea: „Convingerile cele mai profunde sunt uneori cele mai tăcute!”.

Despre lucrarea lui, Roger Etchegaray mărturisea: „Un episcop este ca un grădinar, care veghează cu pasiune asupra micilor flori ale Evangheliei. Mai ales asupra acelora care au prins rădăcină în colțurile și în umbrele cele mai tulburate sau mai aride ale cetăților noastre!”.

A învățat că misiunea de a aduce dialogul între o lume conflictuală este deosebit de grea. De asemenea, le spunea celor care se întrebau despre activitatea lui, care îl apreciau sau îl denigrau: „Dacă tu încetinești, ei se opresc! Dacă slăbești, ei renunță! Dacă tu te așezi, ei se culcă! Dacă tu te îndoiești, ei deznădăjduiesc! Dacă tu critici, ei demolează! Dacă tu mergi înainte, ei te depășesc! Dacă le dai mâna, îți vor lua și pielea! Dacă tu te rogi, atunci ei vor fi sfinți...”

Roger Etchegaray, apreciat în lume pentru dialogul pe care l‑a promovat, pentru atitudinea fraternă și neașteptat de caldă pe care a oferit‑o fraților săi de slujire, rămâne un prieten binevoitor al Bisericii Ortodoxe. Ca Arhiepiscop de Marsilia, se putea opune înapoierii crucii care se afla în custodia diecezei sale. A înțeles, însă, mersul istoriei. A înțeles că, într‑o anumită conjunctură, cu veacuri în urmă s‑a făcut nedreptate eparhiei din Patras, locul martiriului Sfântului Andrei. De aceea a încuviințat ca fragmentele Crucii Sfântului Andrei să se întoarcă în patria lor.

Roger Etchegaray a fost, așadar, un om care a înțeles drumul credinței.

În cuvinte luminoase mi l‑a prezentat cărturarul și diplomatul Bogdan Tătaru Cazaban, care l‑a întâlnit de mai multe ori în vremea misiunii sale la Roma, în vechea cetate a cezarilor și a sfinților. O frumoasă amintire de mărturisire a credinței.

 

Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.