Psihiatrul Gabriel Diaconu acuză că greva din Educație e manevrată de dușmanii lui Ciucă, în favoarea lui Ciolacu

Psihiatru Gabriel Diaconu crede că actuala grevă din Educație e manevrată politic pentru împărțirea puterii în noul cabinet Ciolacu. Diaconu spune că oameni buni care au făcut performanță în guvernarea Ciucă sunt acum dați la o parte din interese meschine.

Radiografia a trei decenii de sindicalism post-decembrist, în România, arată că majoritatea ”blocurilor” sunt entități dacă nu direct controlate de partide, măcar influențate discret.

Astfel că dansul revendicărilor, de cele mai multe ori, e un proces controlat, a cărui scenografie și punere în producție se petrec după ce, de fapt, s-a stabilit un punct terminus.

E un lucru cunoscut și de liderii de sindicate și de politicieni, mai puțin sau deloc cunoscut de masele care de multe ori pun suflet și speranță. Atât în greve, proteste, marșuri, cât și în schimbare.

Prima schimbare ar trebui să fie în mișcarea sindicală din România, ai cărei lideri sunt contemporani cu piramida lui Keops.

Ce se petrece zilele acestea e de fapt o mișcare în forță cât privește formula guvernamentală post-Ciucă. Cu această ocazie sunt trimise în penumbră cât mai multe bile albe ale echipei premierului, deci evidențiate defectele ei, dar și incompetența relativă în negociere.

Pe de altă parte elementele cheie care-ar fi putut sfârși rapid conversația cu sindicatele sunt tocmai la partidul care ar trebui să preia guvernarea.

PSD joacă un perețel cu sine însuși și se spală pe cap cu mâna altuia. Mai fură, cu ocazia asta, din spațiul zarvei publice de la etern-combatanții AUR, al căror monopol pe gălăgie dura de prea mult timp. Și își pune piese pe masă pentru diverse măsuri financiar-fiscale care așteaptă după colț, a căror măsură de controversă va putea astfel fi pre-întâmpinată – cel puțin pentru o perioadă.

Rămâne problema spiritelor încinse.

În anticiparea electoralelor din 2024 sunt deja mulți strategi social-democrați care visează la o victorie pe toate câmpurile, îndeosebi pe cârca AUR.

În geometria redistribuției puterii, strada poate deveni rapid un idiot util. Pentru că într-o competiție directă partide tradiționale – extremism, extremismul pierde în România. Dar s-ar putea să urce pe o nouă treaptă de putere.

Iar dacă e un lucru adevărat despre extremiști e că-i doare în bască de sindicate, de profesori, de educație. Pentru că acestea din urmă sunt antidot la ignoranță, pe cale de consecință nu o ”populație țintă”.

Dacă ar fi cu adevărat înțelepți (ceea ce nu poate fi presupus aprioric), cei care astăzi bombează piepturi și-ar da mâna peste masă într-o diplomație matură care să răspundă câtorva realități prezente și importante și în viitorul apropiat.

PSD nu poate duce singur România prin perioada gri care urmează, îndeosebi (dacă nu exclusiv) dată de conflictul armat de la granițe. Ce au liberalii, dar n-o să aibă niciodată PSD, e filiația. Periodic PSD va fi pătat de antecedentele sale doctrinare, păcate ale trecutului – inclusiv apropierea de Rusia.

PNL, pe de altă parte, a fost și rămâne un ”inamic istoric” al PSD care joacă totuși după reguli. PSD nu va putea face nici parlamentarism, nici nu e suficient de puternic să-și impună agenda, astfel că s-ar putea să ajungă la compromisuri cu facțiuni de extremă. Ori asta, în timp, îi erodează mai mult decât au ajuns deja.

În criza de lideri actuală nimeni nu poate capta suficientă tracțiune încât să impună o agendă de țară. Potcovită cum a fost Coaliția PSD-PNL, și oricât de stângaci a părut inițial tandemul Ciucă-Ciolacu, a beneficiat de trăsăturile domoale ale celor doi dar și de echipa tehnică dimprejurul lor care a reușit să țină lucrurile în echilibru.

Dezechilibrul are o trăsătură fundamentală: devine, la masă critică, o reacție în lanț.

Dacă până săptămâna viitoare actorii acestei ”crize” nu se pun de acord, s-ar putea că pică multe înțelegeri care au făcut totuși ca România să iasă cu față curată (aproximativ) din pandemie, să se descurce rezonabil în fața crizei economic-financiare post-pandemice dar și să fie un pilon de încredere în haloul unui război de anvergură globală, chiar dacă (deocamdată) e purtat regional.

Toate lucrurile bune pe care le-am făcut în acești doi ani sunt efectul unei filosofii a compromisului pentru ”binele suveran”. Pe care nu e momentul să-l cheltuim într-o scenetă inspirată din anii 90, când blocurile sindicale urcau și coborau guverne, luau și dădeau funcții.

Aviz amatorilor.