Premium
Recent, în cadrul unui interviu acordat Hotnews pe tema crizei demografice de la noi, Vasile Ghețău, conducătorul cercetării fenomenului demografic în cadrul Academiei, atrăgea atenția asupra necesității stringente de politici care să încurajeze natalitatea și să oprească devastatorul fenomen al migrației spre Europa.
Într-adevăr, migrația pare – și este, cel puțin până acum – de neoprit. Și amenință structural echilibrul demografic, deci și social și economic, al României, mai mult chiar decât fenomenul natalității deficitare, care se face resimțit pe termen mai lung. Dar, din cauza migrației, vedem dezechilibre între cetățenii pasivi (pensionari, copii, etc.) și activi (plătitori de taxe), deficite ale forței de muncă, deficite de specialiști sau profesioniști absolut necesari (medici, de pildă), familii destrămate și copii traumatizați, iar lista poate continua.
Nu exagerez cu nimic dacă afirm că, în acest moment, migrația este cel mai mare pericol la adresa siguranței naționale. Integrarea în UE a însemnat, deocamdată, nu atât europenizarea țării, cât furnizarea masivă de mână de lucru productivă, specializată, ieftină, disciplinată țărilor europene. Un „export” de oameni care ne golește țara.
Cauzele sale sunt, pe de o parte, economic-sociale, pe de alta, psihologice. Evident că diferența de nivel de trai și de venit, decalajele mari între noi și țările europene dezvoltate – în conjuncție cu liberalizarea circulației persoanelor în interiorul UE, care a deschis porțile spre spații economice cu care România pur și simplu nu putea concura – reprezintă cauza necesară a fenomenului. La diferența de trai, care este obiectivă, se adaugă un factor subiectiv, psihologic: nivelul frustrării sociale. Este un soi de lege socială ca, într-o societate în care lucrurile încep să se schimbe și în care oamenii văd că își pot îmbunătăți soarta – dar nu suficient de rapid pe cât doresc –, în lipsa unor mecanisme de mobilitate socială, deci în lipsa unor perspective clare și imediate de ascensiune pe scara socială, aceștia să acumuleze frustrări și nemulțumiri pentru un statut pe care-l percep injust și înjositor.
Dar mai este o cauză care e, de această dată, pur psihologică: climatul toxic, al discursului înveninat, paroxistic, care caracterizează spațiul public, mediatic și politic de la noi. O atmosferă neagră, încărcată, marcată de vendete și războaie civile reci (dar foarte fierbinți), de demonizări ale adversarilor politici, de apocalipse în buclă care asediază mintea bietului român în ritm de breaking news, te determină să ai impresia că România e o țară detestabilă din care unica soluție este plecarea. Iar aceasta e doar o impresie, adică o percepție – generată (sau amplificată) în bună măsură artificial. Ne învecinăm cu țări care sunt realmente sfâșiate de războaie civile (reale) sau care au sistemele judiciare efectiv capturate de clanuri – cât se poate de reale și puternice – mafiote, dar care nu au acest nivel de paroxism apocaliptic drept stare de spirit dominantă.
Să fim bine înțeleși: climatul toxic nu este o cauză atât de importantă precum decalajul obiectiv față de țările europene. Dar este o cauză care amplifică sau accentuează gradul de frustrare socială și transformă, artificial, motivații de plecare încă gestionabile în impulsuri care urgentează decizia de emigrare.
Ajunși în acest punct, două întrebări se impun: cine este responsabil pentru acest climat toxic și care ar fi remediul?
La prima întrebare nu încurajez și nu cred că e constructivă o abordare de tipul „tu ai început primul”, ci doar o conștientizare a responsabilității pe care fiecare actor social o are în parte.
Evident că actorii politici poartă o parte consistentă a responsabilității: în primul rând, pentru că nu au elaborat politici clare care să motiveze românii să rămână în țară; în al doilea rând, pentru că din această sferă a început războiul civil rece în care ne aflăm, marcat de vendete și de conflicte tot mai acute și violente. Mai mult și mai rău decât atât, migrația a ajuns pe post de ciomag cu care se altoiește adversarul politic (de regulă pentru a arăta cu degetul ca vinovată o tabără sau alta). Frustrarea socială internă și diaspora au devenit nu teme de preocupare, ci muniție care să alimenteze isteria colectivă: migrația, plecarea românilor pare să fie invocată de diverșii challengeri politici cu o îngrijorare ipocrită, mimată, nu cu una reală – aproape că ghicești satisfacția de a putea pune în cârca oponentului această problemă (încurajând-o subliminal).
În acest joc înveninat a intrat, însă, și mass-media, care, în loc să adauge calitate și echilibru, recurge frecvent la același tip de instrumentalizare a temei migrației, căutând să tragă spuza vinovăției pe turta agendelor la care presa devine, în mod accelerat, doar o anexă – nereușind altceva decât să exacerbeze toxicitatea și irespirabilitatea atmosferei publice în care trăim.
Consider că transformarea unui subiect grav, fundamental, care ține de siguranța națională, în muniție pentru războaiele mediatice și politice interne este un fenomen foarte dăunător și denotă o maximă iresponsabilitate, o regresie accelerată în primitivism obtuz și sectar.
În ce ar consta remediul? În crearea unui consens național privind fenomenul migrației. Există unele subiecte pe care ar trebui, unanim – actori politici și media deopotrivă –, să le scoatem din războaiele mediatice și politice, să încetăm a le instrumentaliza. Statul național unitar, democrația, statul de drept sunt astfel de teme care ar trebui să fie intangibile. Dintre subiectele sociale unul dintre aceste subiecte, dacă nu primul, ar trebui să fie migrația. Nu în sensul de a nu se mai vorbi despre – ci, cu totul dimpotrivă: de a se dezbate RAȚIONAL, echilibrat și cu discernământ și cu scopul de a găsi soluții.
Dacă am reuși, măcar secvențial, într-o primă etapă, anume, scoaterea unei astfel de teme din instrumentalizările cinice, poate vom putea trece la o a doua etapă: remedierea acestui climat toxic care face să fie tot mai irespirabilă atmosfera din țară. Poate vom învăța că demonizările adversarilor politici sunt contraproductive pentru toți, nu doar pentru unii. Poate vom realiza că a transmite apocalipsa în buclă, la breaking news, nu se limitează la afectarea agendei mediatice, ci ajunge să infecteze și casele noastre, răpindu-ne liniștea. Sau, poate, nu vom învăța nimic din toate acestea, poate vom transforma în arme nu doar migrația, ci înseși fundamentele constituționale ale statului nostru și vom distruge cu furie țara în care trăim.
Taberele politice și media angajate în război pot înțelege că indiferent cine va câștiga un război politic sau altul, s-ar putea să câștige conducerea unei țări în care nu a mai rămas piatră peste piatră. Oare nu oprirea scurgerii masive de români din România este adevăratul proiect de țară, cel care se conturează de la sine și natural în acești ani, în timp ce lumea politică nu știe ce proiect național să inventeze? Oare nu s-ar putea începe cu un armistițiu în instrumentalizarea (și încurajarea prin discurs iresponsabil) migrației ca temă de atac? Alegerea ne aparține.
___
Comentariu de Anghel Buturugă, invitat
