DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Cum sărbătoresc Paștele românii din Italia. Interviu cu Părintele Maxim: ‘Mulți au venit fără să aibă un sentiment religios și aici și-au descoperit credința’

basilica.ro
parintele maxim morariu
  • Părintele protosinghel Maxim Iuliu-Morariu se află în Italia de 3 ani și jumătate, la studii doctorale, și a fost de acord să ofere un interviu înainte și în timpul Săptămânii Mari.
  • Slujește pentru comunitatea românească din peninsulă, care numără aproximativ 4 milioane de suflete.
  • Bariera psihologică dintre catolci și ortodocși pare că a dispărut în Italia în pandemie, iar părintele vorbește despre buna înțelegere pe care o au cu frații italieni, o apropiere care se simte atât la „talpa” societății, cât și la nivel înalt.
  • Simbioza între credință și gastronomie e foarte bine cultivată la românii de peste hotare.

1. Vă rog să ne explicați părinte, în mare parte, cine sunt românii cărora le vorbiți despre Dumnezeu în Italia: ce locuri de muncă au și cam care mai este legătura lor cu țara?

În Italia noi suntem cea mai mare minoritate: oficial suntem în jur de două milioane, dar practic suntem 4 milioane. E o adevărată Românie micro aproape în fiecare parohie. Românii din Italia sunt cu precădere moldoveni, dar avem și ardeleni, bănățeni sau din toate celelalte părți ale României. Locurile de muncă sunt și ele diferite: depinde de zonă; în zona Romei foarte mulți lucrează în construcții și aici au de-a face cu mulți italieni. Ei sunt respectați și unii au firme. Avem și faimoasele badante, femei care au grijă de bătrâni, dar avem și oameni care lucrează în diverse sectoare: la aprozar, la florărie, în curățenie. Sunt foarte diverși și nivelul cultural e foarte diversificat. Majoritatea au un nivel cultural mediu, dar legătura cu țara e puternică: în sensul că sunt mult mai patrioți decât cei din țară, simt mult mai tare dorul de acasă, tresar când aud un cântec patriotic și ar vrea într-o formă sau alta să se întoarcă; în același timp, nu cred că se vor mai întoarce mulți dintre ei. Copiii lor deja sunt italieni. Cei care au venit prin anii 1990 deja au familie.

2. Cât de închegată e comunitatea ortodoxă română, a doua religie în Italia, după cea catolică?

Comunitatea ortodoxă română este extrem de închegată. Episcopia Ortodoxă a Italiei este cea mai mare ca număr de comunități de parohii pe întinsul țării: sunt 287 de parohii și aproximativ 183 de filii. S-a încercat organizarea românilor de aici în tot felul de comunități, să se formeze comunități, să se formeze o adevărată familie. Pentru că parohiile sunt adevărate familii. E foarte bine închegată comunitatea, mult mai bine ca cea din țară.

Și comunitatea parohială nu se rezumă doar la faptul că oamenii merg sau vin de la biserică, ci desfășoară împreună activități culturale, sociale, se reunesc la anumite evenimente în jurul parohiei în care gravitează câteodată și o asociație culturală. Așa se face că am fost de curând, împreună cu Parohia Ortodoxă de la Borghesiana[1], în vizită la copilașii de la Bambino Gesù cu ajutoare. Aici sunt mulți cu boli grave, au cancer, fac tot felul de tratamente, mulți dintre ei au fost trimiși din țară să moară aici, dar se întorc sănătoși înapoi. Și atât de bine s-a organizat parohia încât cei 31 de copilași la care am fost au primit fiecare, între alte lucruri de strictă necesitate, cadouri particularizate. Doamna preoteasă i-a sunat pe fiecare dintre părinți în parte și i-a întrebat cam ce ar vrea copilul și i-a cumpărat fiecăruia jucăria dorită sau lucrul de care a avut mai mare nevoie, gândindu-se că e mult mai important să-i cumperi ceva particularizat, decât un cadou pentru toți și să te trezești că multora nu le folosește.

3. În una din cateheze ați spus că Biserica trebuie să fie ca o familie. Dincolo de partea religioasă, comunitatea românilor care vin la biserică se ajută? Participă la evenimente comune?

Cred că biserica trebuie să fie o familie și în diaspora, mai mult decât în țară, am observat ce înseamnă o familie (n.r: cu sensul de comunitate, sprijin). Când eram la una din mănăstirile din Episcopia Clujului, la Bistrița, am încercat și eu să transform comunitatea într-o familie și chiar am reușit. Ieșeam în fiecare lună să vizităm un grup de bătrâni sau o casă de copii, tocmai ca să închegăm comunitatea. Aici comunitatea e o familie și prin aceea că în fiecare duminică după slujbă, sigur că acum e mai greu, dar rămâneau oamenii la o cafea și socializau, iar de multe ori slujba se încheia la 12:30 și oamenii plecau pe la 15:00; sau erau evenimente comune, plus că avem multe cateheze.

Aici nevoie de a cunoaște credința e mult mai puternică și preoții de aici se străduiesc să aibă niște credincioși care să poată sta cu fruntea sus în rândurile altor confesiuni.

4. Dar italienii sau persoane de alte naționalități? Vin la bisericuțele românilor?

Avem destul de mulți italieni care vin la bisericuțele noastre. Unii dintre ei rămân catolici, dar unii se convertesc la ortodoxism. Scopul nu este să devină ortodocși, nu suntem o biserică prozelită și n-am fost niciodată; ortodoxia prin natura ei, cu excepția Bisericii Ruse, nu a avut nici contextul istoric să dezvolte o atitudine prozelită. Dar avem foarte mulți italieni care vin inițial din curiozitate, le plac asemănările care există în biserica noastră și regăsesc fervoarea care de multe ori nu o mai regăsesc în bisericile catolice, deși sunt și comunități catolice foarte puternice aici și foarte frumoase. Noi avem în comunitățile pe care le frecventez un italian, care a rămas catolic, este catolic, dar în fiecare dimineață el dechide și închide biserica ortodoxă: vine, salută pe toată lumea, aduce pomelnicul la altar, după care stă și se roagă și rămâne la noi la slujbă, deși el a rămas catolic.

5. Vă propun să avem o comparație. Italienii au avut în urmă cu ceva timp sărbătorile pascale în  scenariul roșu. Care era atmosfera din Italia în acele zile? Cum au petrecut Paștele italienii? Întreb deoarece în România, la aceste sărbători pascale, oamenilor li se va permite participarea la slujbă.

În perioada respectivă chiar am călătorit. Am substituit un preot care avea o persoană confirmată cu Covid-19, pe preoteasă, și trebuia să stea în izolare. Eu am să vă spun că italienii sunt mult mai docili la ceea ce înseamnă legile, dar și aici s-a văzut o ușoară larghețe: au avut voie să meargă la cea mai apropiată biserică și ei, cu o declarație pe proprie răspundere; să nu credeți că au fost nevoiți să stea în casă dacă a fost scenariul roșu. Am văzut destul de mulți italieni în acele zile la biserică, după care, dimineața când eu mergeam la biserică, șoseaua era aproape goală, dar la întoarcere foarte multă lume călătorea.

A exitat un contrast între ceea ce spunea legea și ceea ce făceau ei.

6. Imediat după sărbătorile Pascale din Italia autoritățile au relaxat măsurile în 6 regiuni, cu toate că numărul morților trecea de 400 zilnic. Vă întreb în calitate de cunoscător al lumii bisericești, chiar și în privința celei catolice: au mers italienii în ultima jumătate de an mai mult la biserică? Se manifestă această dorință a oamenilor de a se ruga? Dar pe români? Cum îi simțiți în al doilea an de pandemie?

Trebuie să precizăm un lucru: populația italiană este cea mai îmbătrânită din Europa. Într-adevăr se moare, dar mor oamenii care sunt trecuți de o anumită vârstă și au anumite comorbidități. Sigur că ei stau mai mult acasă, iar tinerii nu prea merg ei la biserică, doar unele comunități care sunt mai fervente. Cu siguranță că dorința oamenilor de a se ruga a crescut, dar în ceea ce-i privește pe catolici s-a manifestat mai mult individual. Văd destui tineri și la ei la biserică.

În ceea ce-i privește pe ai noștri, dimpotrivă, vin cu aceeași fervență, chiar cu mai mare fervență. Din motive ce țin de aceste restricții am fost nevoiți să mutăm slujba la 5 sau la 6 și cu toate acestea oamenii vin. Bisericile sunt pline. Ceea ce am observat, spre deosebire de România, că și românii din Italia (poate s-au luat după italieni) sunt mult mai disciplinați: dacă acolo e pus semnul în biserică omul nu se mișcă, păstrează distanța, își ia masca, nu vine să facă spirit de frondă, nu protestează. Au înțeles foarte bine și ei că nu e bine să tulburăm cele din afară ca să nu fim tulburați cu cele din interior.

7. Care este acum atmosfera în Italia? Dincolo de cifrele de zi cu zi din pandemie? În România se observă cel puțin o oarecare oboseală, un anumit ecou permanent alături de care trebuie să învățăm să trăim...

În 12 aprilie (n.r.: când a fost adresată întrebarea) plouă, dar dincolo de evenimentele de zi cu zi lumea este veselă și iese pe stradă, se plimbă, tinerii fiind în parcuri. Uneori mai văd și oameni în vârstă. Atmosfera în sine este apăsătoare pentru că s-au pierdut foarte multe locuri de muncă și nu se știe exact ce va urma. Mai există și aici protestatari, dar mai puțini. Există o formă de oboseală, de frică și o dorință de a scăpa de tot ce înseamnă restricții. În același timp, nu există aceeași nebunie cu vaccinul care există la noi în țară. Ei au început să vaccineze pe categorii de persoane defavorizate sau expuse. Așa încât rândul meu ca tânăr o să fie în Italia spre finalul anului...

8. Cum vă pregătiți pentru săptămâniile următoare? Ce fel de slujbe sunt organizate (am văzut că se pun multe întrebări la catehezele pe care le organizați frecvent)?

Noi facem slujbele așa cum este rânduiala Bisericii Ortodoxe. Dar probabil o să fie niște modificări în ceea ce privește ora, pentru că ora 10:00 înseamnă stingerea pentru Italia. Probabil că de Înviere o să facem mai devreme slujba, poate la miezul zilei sau cumva. Slujbele n-au avut de suferit în rest, chiar dacă a fost zonă roșie, și nici oamenii n-au fost restricționați să vină nici în Italia. Asta e o falsă problemă pe care mass-media o pune: doar în România sunt privilegiați oamenii să meargă la biserică! Nu! Nici în Italia, deși a fost în zonă roșie Lazio, nu au fost restricții să meargă omul la biserică, ci doar să meargă la cea mai apropiată parohie.

9. Cum îl simţiţi pe românul din Italia din perspectiva continuităţii religioase? Rămân ei alături de biserica ortodoxă (ne referim la marea majoritate)? Sau sunt care merg și la alte culte, poate mai populare în Italia?

Am întâlnit foarte mulți oameni care au venit în Italia fără să aibă un sentiment religios puternic și aici și-au descoperit credința, au devenit apropiați de biserică și de spiritualitate. Poate și pentru că biserica în Italia, în diaspora, are și un rol identitar. În principiu ei mai merg și pe la greco-catolici, mai trec și pe la catolici din când în când, dar de obicei sunt destul de consecvenți. Acum depinde și de zona din care vin din România și cât de departe e comunitatea. De când Presfințitul Părinte Episcop Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei a deschis comunități în aproape toată Italia, în Roma sunt vreo 20 de parohii românești, nu mai prea au scuză în sensul acesta al locației sau distanței și nu mai prea merg la catolici, decât dacă mai au prieteni din când în când. Oriucm, ei sunt fericiți cu bisercile lor: dacă nu le convine la una merg la alta și există o dinamică a vieții religioase. Plus că moldovenii sunt mai râvnitori decât noi și lucrurile sunt luate mult mai în serios decât sunt luate de multe ori în Ardeal.

10. Cum cunlucrați cu reprezentanții Bisericii Catolice? Care sunt relațiile? Există ele?

Episcopia Ortodoxă Română a Italiei conlucrează foarte bine cu reprezentanții Bisericii Catolice. Ca dovadă că o mare parte din parohiile de aici își au sediul în biserici catolice, unde preoții noștri slujesc alternativ cu cei catolici sau au primit dreptul să slujească, în cele mai multe cazuri pentru o chirie modică. În acest fel relațiile cu cei catolici sunt extrem de bune și în cele mai multe situații fructoase. Ei sunt bucuroși că anumite biserici nu sunt date, nu dispar și nu-și pierd rolul cultic pentru care au fost destinate, iar în același timp noi suntem bucuroși că ne tratează cumsecade și chiar avem relații la nivel diplomatic: Preasfințitul cu Papa sunt în bune relații; și când a fost Papa în țară ați văzut Episcopul Vicar al Italiei, Preasfințitul Atanasie, a fost cel care l-a însoțit peste tot și a fost un fel de respect al catolicilor pentru comunitatea românească de aici.

11. Problema pentru un om când merge în străinătate e limba. Vă urmăresc catehezele de ceva timp și observ că primiți întrebări foarte punctuale de la enoriași: de la problema drugurilor la tineri până la recomandarea ca nunta să nu aibă loc în post. Iar răspunsurile, pe lângă niște sfaturi pur normale și de bun simț, își găsesc cumva un exemplu și între sfinți/lumea credinței. E această modalitate, din ceea ce ați simțit dvs. deja de atâția ani, una prin care reușiți să-l atrageți pe om mai ușor spre adevărata credință?

Chestiunea cu limba este într-adevăr delicată. De aceea de foarte multe ori sunt forțat să spovedesc în limba italiană. Se simt (n. r.: tinerii/ minorii) mai acasă dacă vin să se mărturisească în italiană. La cateheză de foarte multe ori când discutăm cu ei întrebările vin în română, după care copilul se blochează, și insist să pună întrebarea în italiană. Important e să fie catehizat, să poată să stea față în față cu ceilalți și să nu le fie rușine de credința lor, să aibă nivelul de cunoștințe pe care îl au și ei. Frații catolici fac o cateheză serioasă și asta ne motivează și pe noi.

Cât privește catehezele, după cum ați observat și la cele mai recente, eu sunt pe principiul că nu trebuie să vorbesc foarte mult, deoarece am mai avut emisiuni și îmi cunosc vocea, timbrul. Nu sufăr de boala aceasta de a mă auzi în van. Atunci am preferat să rezum la câteva minute și să las loc întrebărilor, iar ele mă surprind. De obicei, când fac o cateheză, încerc să sondez și să văd cam care sunt preocupările. Acum pregătim o cateheză cu adulții de la Parohia de la Borghesiana și părintele a convenit să lase o cutie în care fiecare să adreseze întrebări nesemnate, ca să putem să ne orietăm pe baza preocupărilor lor.

Cateheza nu este o modalitate de a atrage pe cineva atât de mult, pentru că noi nu suntem o biserică prozelită, ci mai degrabă de a educa și a fortifica. Oamenii au venit la liturghia darurilor. Mulți dintre ei vin pentru prima dată, deoarece în țară n-au participat la această liturghie și au fost curioși: pun întrebarea ‘de ce nu ridicați mâinile la rugăciunea Împărate ceresc?’ Și atunci trebuie să le explicăm, pentru că e important ca ei să cunoască, nu-i vrem ca participanți pasivi, ci ca oameni care știu ce înseamnă spiritualitatea și se fortifică. Altfel nu putem să fim o familie dacă nu cunoaștem lucrurile, nu există secrete, apropo de faptul că biserica e o familie.

Eu caut să-mi exemplific anumite lucruri și să nu spun nici chestiuni exagerate, nici lucruri care țin de secolul IV. Biblia nu a fost scrisă în secolul XX, dar de multe ori se poate citi în secolul XXI prin ochiul omului de azi și își are actualitate mesajul. Nu modificăm cu nimic conținutul dacă îl exprimăm într-un limbaj mai accesibil. Aceasta este părerea mea.

12. Păstrează românii din Italia tradiția? Roșesc ouă? Fac cozonac? Ce fel de mâncăruri ați auzit că pregătesc?

În diaspora, sentimentul acesta al apartenenței naționale, devine precum am zis, mai pronunțat. Dacă e legat și de anumite aspecte religioase, capătă o conotație aparte. Să știți așadar, că am fost plăcut surprins de cât de mult țin românii atât la tradițiile religioase, cât și la cele gastronomice. Am avut chiar experiența, anul trecut, când era lockdown, să binecuvintez bucatele direct în casa oamenilor, nu la biserică. Ca atare, am fost plăcut surprins să văd diferite obiceiuri și tradiții culinare și religioase, specifice mai multor zone Românești.

13. Este răstignirea lui Iisus Hristos suprema jertfă pe care o face pentru omenire? Sau doar apogeul? Părintele Dumitru Stăniloae face o remarcă interesantă și definește Învierea în felul următor: „Moartea, ca sfârșire a vieții, a fost punctul cel mai jos la care s-a coborât în renunțare și jertfă Iisus Hristos. Cu ea s-a «săvârșit» lucrarea Sa mântuitoare prin durere și renunțare.”(Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 347). Sunteți de acord cu această afirmație?

Răstignirea este, așa cum bine ați subliniat, momentul culminant al operei mântuitoare. Ea este în mod cert suprema jertfă pe care El o face pentru omenire. E drept, forme de jertfă se pot găsi și în celelalte aspecte ale activității Lui mântuitoare. Și totuși, aș rămâne la ideea conform căreia Răstignirea, momentul întemeierii Bisericii nevăzute, cum zice părintele Stăniloae, reprezintă suprema jertfă adusă de Hristos de dragul lumii. Într-o altă conversație, poate reușesc să vă aduc și niște argumente provenind de la autori din primele veacuri ale creștinismului, în acest sens:

Sunt întru totul de acord cu afirmația părintelui Stăniloae. Mă tem, însă, că e atât de profundă teologic, încât explicarea ei ne-ar face să înjumătățim, dacă nu chiar să decimăm numărul de cititori al acestui dialog.

Citește și: INEDIT Confesiunile unui călugăr în timpul pandemiei: Mi-e frică de o viitoare ‘castă a talibanilor’ ortodocși!

14. Ați trăit în toți acești ani de când slujiți și umblați pe Pământ cu o cruce în mână evenimente care să vă schimbe percepția asupra acestui moment crucial din creștinism cum e Învierea (poate un studiu, poate o discuție cu propriul dvs. duhovnic, poate simpla maturizare din tinerețe până acum)?

Da. Cel mai recent este pandemia. Am fost speriat că nu voi reuși să simt bucuria Învierii dacă sunt închis în casă. Când colo, dimpotrivă, am înțeles, poate chiar mai mult decât în alte situații (precum am mărturisit și în volumul de Gânduri de pandemie), că trăirea bucuriei Învierii e legată de o stare a sufletului, de care beneficiem cu toții, în măsura în care ne deschidem sufletul în acest sens.

Apoi mai sunt și altele.

Am ajuns în două rânduri la Sfântul Mormânt și am avut parte de niște experiențe și trăiri aparte și acolo.

Și am mai avut un privilegiu, care m-a făcut să mă gândesc intens al momentul Învierii și să reiterez toată experiența lui Hristos de dinainte de eveniment. Cu vreo câțiva ani în urmă, am participat la școala de vară de la Pitești. Întrucât eram deja preot, mi s-a îngăduit să slujesc Sfânta Liturghie în celula în care se produceau cele mai ciudate momente ale acelui montruos fenomen. Nu știu de ce, aproape că nu mi-am putut stăpâni lacrimile întreaga slujbă și m-am gândit atunci la momentul Învierii și la cum l-or fi simțit bieții deținuți în acele vremuri ticăloase...

15. Există un scriitor/publicist care a scris un articol/carte/cuvântare despre Înviere care să vă fi impresionat? Cine și de ce?

Sunt mai mulți, nu am unul aparte. În general, îmi plac cam toate scrierile din această categorie. Din arealul omiletic, am lecturat de curând niște texte ale părintelui Constantin Necula, față de care am o admirație aparte, care m-au pus pe gânduri. Din cele clasice, iubesc cuvântarea Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citește în noaptea de Înviere la slujbă. E atât de dătătoare de nădejde. Chiar și pentru un păduche păcătos ca mine...

16. Iisus Hristos fiind pe cruce are un strigăt care-i tulbură pe mulți oameni și-n zilele noastre: „Eli, Eli, lama sabactani? / Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” Dacă însuși Hristosul a fost părăsit de Dumnezeu, putem să ne gândim că am fost părăsiți și noi în aceste zile pandemice și lăsați în fața morții?

Acela e strigătul umanității din Hristos. În fapt, socotesc că e și o metaforă, de care se folosește pentru a arăta că umanitatea e dezorientată. Se lasă prinsă într-o iluzie a părăsirii, care-i permite să îl acuze pe Dumnezeu. Să se ia la trântă cu El. De fapt, Dumnezeu nu ne-a părăsit și nu ne părăsește. E doar un mesaj pe care ni-l transmite, prin care, ca un Tată ce este, ne vorbește de la inimă la inimă despre fragilitatea existenței umane și ne îndeamă să ne repriorizităm viața.

17. După ridicarea lui Hristos la cer apostolii au primit limbi de foc și au colindat Pământul, vorbind oamenilor despre El. Dvs. sunteți preot și ați ieșit de multe ori din țară. Se aseamnănă cumva acest demers, această „misiune” – subliniat misiune – în demersul pe care orice om al Bisericii în are când merge într-un spațiu / țară / loc nou?

În mod cert, există anumite similitudini. Întrucât „misiunea” a căpătat în contextul ecumenic valențe prozelite, în vreme ce în alte contexte e asociată de către anumite societăți cu anumite tare ale trecutului, m-aș feri totuși să folosesc acest termen. Ortodoxia noastră în Italia are o dimensiune misionară, dublată de una identitară. Aici românii descoperă și fundamentează anumite aspecte ale acestei identități prin intermediul Bisericii și încearcă să le conserve și să le transmită și altora. Dimensiunea misionară se vede și ea în modul în care își prezintă credința și altora, iar aceasta ajunge să îi fascineze atât de mult, încât ajung să se îndrăgostească de Ortodoxie. În ce mă privește, nu mi-aș aroga nici drepturi de misionar, nici de desțelenitor. Am încercat, pe ici, pe colo, pe unde am fost, să descopăr realitățile teologice și liturgice românești și să încerc să mă pliez pe ele.

18. Un mesaj pentru cei care au rămas până la final să lectureze interviul? Un gând pentru sărbătorile Pascale din acest an.

Sunt adevărați eroi, dacă nu s-au plictisit încă de lungile răspunsuri pe care le-am oferit. Am să îi pomenesc duminică la Proscomidie, pe toți. Le doresc un Praznic cu bucurie, în care Hristos să primeze, nimic altceva. Cu Hristos în centru, toate capătă valoare și frumusețe. Fără, parcă tot timpul lipsește ceva și suntem morocănoși.

Cine este părintele dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

Părintele protosinghel Maxim Morariu este doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca şi doctorand al Universităţii Pontificale Angelicum din Roma. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă (ca şef de promoţie) şi cea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii clujene, masteratul în cadrul celor două, dar şi Institutul Ecumenic din Bossey (afiliat Universităţii din Geneva, 2017-2018). De asemenea, a studiat la Graz, Belgrad şi Kosice. În anul 2020, a absolvit un masterat în ştiinţe sociale în cadrul mai-sus pomenitei universităţi romane.

A publicat, editat, coordonat sau tradus, 27 de volume şi peste 300 de studii şi articole în reviste şi volume de specialitate din ţară şi străinătate şi a participat cu comunicări la peste 120 de conferinţe, congrese şi simpozioane în ţară şi în străinătate. Este membru în colegiul editorial sau cel ştiinţific a 10 reviste ştiinţifice (2 indexate Web of Science), cercetător asociat al Universităţii din Pretoria, Africa de Sud, secretarul Centrului de Studii Teologice "Ioan Lupaş" al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca şi membru al Institutului de Istorie Eclesiastică "Nicolae Bocşan" de la Cluj. Ca om de radio realizează emisiuni pentru Radio Renaşterea (Cluj-Napoca), Radio Trinitas (Bucureşti) şi Radio Someș (Bistriţa). În semn de apreciere pentru activitatea desfăşurată, a primit de-a lungul timpului mai multe premii şi distincţii.

În aceste momente părintele studiează pentru al doilea doctorat, de data aceasta în Italia. El este bursier la Roma. În 1943 a primit primul preot român această bursă post doctorală, iar după 80 de ani părintele Morariu este al doilea preot român ce primeşte bursa la Accademia di Romania din Roma, înființată în 1922 de către Nicolae Iorga.


[1] Cartier din orașul Roma.

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.