EXIT - POLL CURS - Avangarde: Duminică, ora 21:00. Au mai ramas VEZI AICI
 
DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Sindromul șefului la români

boss

Ce au făcut? Au luat doar argint la finala mondială? Bine, atunci punem titlul "Au ratat aurul în acest an". Sau "doar argint pentru echipa României". Sunt fraze pe care le-am auzit prea des prin prea multe redacții. Nu a contat că s-au pregătit un an, nu a contat că au participat 1000 de sportivi din 100 de țări. Sportivul nostru a ieșit pe locul 2 din 1000, dar suntem nemulțumiți și strâmbăm din nas zicând "au luat doar argint, nu mai trimitem echipă la aeroport să vedem ce spun". Sau dacă trimitem, intră o știre atât de mică încât nu poți termina prima frază, deoarece s-a terminat știrea. La o căutare pe google, "doar argint" are 456.000 rezultate și "doar bronz" are 883.000 rezultate. Trist.

Și mai trist este că mințile obtuze, dar încrezute ale unor jurnaliști care deși nu pot da măcar la o pagaie la un canoe totuși cataloghează performanța unui om drept "doar argint" sau "doar bronz" și astfel se duce dracului sportul românesc, pentru că sportivului i se înrădăcinează în cap ideea că dacă nu vine cu aur acasă nu există, așa că mai bine se face shaormar. Sau emigrează și peste câțiva ani ia o medalie de aur. Cazul Alina Astafei: în 1992 din partea României ia "doar argint", dar în 1995 ia aur din partea Germaniei, dar românii spuneau "Hai Alina!" și brusc, era a noastră, iar performanța ei ne făcea mai buni. Noi stând cu berea în mână, în fotoliu, iar ea prezentând la concurs munca unor ani de antrenamente. Descalificăm prea rapid munca unor oameni care au reușit performanța de a fi pe locul 2 în Europa sau pe locul 3 în lume la ceva ce noi nu putem face, dar îi minimalizăm deoarece sunt "doar pe un loc secund".

Se întâmplă des și pe multe planuri. Dacă nu ești numărul 1, nu contezi. Istoria o fac câștigătorii și ne place să ne umflăm în pene că suntem buricul pământului și că lumea se învârte în jurul nostru, pentru că avem olimpici la Matematică, în timp ce americanii sunt proști pentru că nu știu pe hartă unde este România. Cântăreții care vin la noi și spun "good evening, Budapest!" sunt fluierați de își ratează concertul. Și în fața cui și-l ratează? a unor est-europeni care se calicesc la un bilet de 20 de euro, în timp ce mai spre vest biletul costa 100 euro. Nu suntem buricul pământului, avem doar simptomele unui popor frustrat că la scara globală nu reprezintă nimic, dar încercăm să ne împopoțonăm cu meritele unor care au doar tangențial legătură cu noi, pentru că sunt tot români. (De exemplu, să scriem "Hai Simona!" pe facebook ca să ne simțim implicați în tenisul mondial)

Succesul lor ne face să ne simțim importanți, ne face să credem că i-am zdrobit pe toți cei din țara reprezentată de oponentul sportivului respectiv. Americanii pe care îi facem proști câștigă de 10 ori mai mult decât noi și au un nivel de trai de 10 ori mai bun, pentru că nu știu nici unde este Europa pe hartă, dar sunt buni în ceea ce fac, nu sunt multilateral dezvoltați, experți în toate, dar nu pot face mai nimic competitiv. Pentru cântărețul care a făcut în limba engleză confuzia Budapest/Bucharest nu contează decât muzica lui, pentru impresar contează că a produs ceva bani cu acest concert, iar din seara următoare a și uitat. Dar noi preferăm să ieșim din sală mânați de un naționalism prost înțeles sau ținem minte 20 de ani cum Lenny Kravitz a confundat Bucharest cu Budapest, sau cum Holograf a confundat Adjud cu Aiud. Pentru un detaliu, îi descalificăm și ne simțim superiori lor. Le suntem șefi! Dar, în deșteptăciunea noastră cu care facem diferența între Budapest și Bucharest, uităm că noi confundăm Rwanda cu Uganda, Congo cu RD Congo, Guineea-Bissau cu Guineea Ecuatorială, Kansas cu Arkansas, cazacii cu kazahii, manganul cu mangalul, emigranții cu imigranții, enervarea cu inervarea, nu știm unde este Abhazia pe hartă și mă opresc aici. Dar noi nu le știm pentru că suntem prea importanți pentru astfel de nimicuri.

Dar ne vedem la un nivel atât de sus, încât vrem să avem de-a face doar cu crema cremelor. Indiferent de ce vine vorba, dacă nu vorbim despre un șef sau cu un șef, nu are valoare discuția. Pentru că ne credem șefi și vrem să vorbim cu un egal de-al nostru, din sferele noastre înalte, nu cu un pârlit. Acesta este sindromul șefului.

Scurt istoric
Prima dată când în cariera mea m-am lovit de sindromul șefului a fost în 1998. Lucram la Cronica Română și a zis Andrei Chiliman ceva despre Varujan Vosganian. Pe vremea aia, Chiliman era în PNL, iar Vosganian în PAR (pentru cei mai tineri: PAR = Partidul Alternativa României, redenumit apoi UFD, care la acea vreme își disputa supremația pe curentul de centru-dreapta cu PNL). Nici nu mai știu de la ce a pornit gâlceava, cert e că la ședința matinală de sumar mi s-a aruncat în brațe tema de a-l suna pe Vosganian ca să îi cer o părere (boala presei, "ce părere aveți despre") legată de înțepătura primită de la Chiliman. Față de alți oameni care se cred mult prea importanți, Vosganian chiar răspunde la telefon. Și chiar vorbește. După ce i-am prezentat cazul, mi-a răspuns că nu poate să îmi comenteze deoarece a venit de la Chiliman, care are în PNL o funcție prea mică. O să răspundă când o să fie acuzat măcar de un vicepreședinte. Mi-a recomandat respectuos să sunt pe altcineva din PAR cu o funcție mai mică pentru a comenta afirmațiile.

Anii au trecut și m-am tot lovit de sindrom. Ca jurnalist pe Economic m-am lovit de multe ori când a venit vorba de bugetul de stat, că nu am fost lăsat să aflu absolut nimic de la Gheorghe Gherghina, deoarece trebuie să avem un ministru care să ne vorbească. Bineînțeles că ministrul mai mereu evita subiectul sau era practic imposibil de găsit. Gherghina era secretarul de stat care întocmea an de an bugetul, indiferent de cine era ministru. El era - așa cum spunea Crin Antonescu - "the mother and the father of" (și eu adaug) the national budget. Dar el nu conta pentru presă, deoarece nu era șef, iar de la înălțimea nasului nostru, nu putem sta de vorbă cu un amărât de secretar de stat. Nu e șef, nu există. Și uite așa, Gherghina nu a contat, iar guvernul a ajuns până mai recent să aibă un ministru pentru Buget, tocmai pentru că și oamenii din guvern aveau o impresie similară. Trebuie să fie un șef responsabil cu bugetul, altfel e irelevant ce zice. Premierul nu poate discuta cu orice secretar de stat despre buget, trebuie să fie un șef ca să poată deschide gura despre buget. Și uite așa a apărut inutilul Minister al Bugetului. Premierul este șeful guvernului și nu poate discuta despre buget decât cu șeful de la Buget. Mai țineți minte stenograma discuției telefonice a lui Valeriu Zgonea cu Adrian Duicu, mai ales formula de salut "să trăiți șeful de la Mehedinți"? Într-o țară de șefi, mai trebuia creată încă o funcție de șef.

Numărul de telefon al lui Isărescu este graalul din domeniul Economic. Nimeni nu îl are, dar toți știm că există. Omul nu vorbește cu presa la acest nivel. Are o prestanță și nu se coboară în miștocăreala cu "leul jumulit de euro" atunci când cursul o ia cu doi bani în sus. "Să îl sunăm să ne comenteze", spune autoritar un șef care nu se pricepe dar e bine să pară că știe. Degeaba îi explici că BNR nu funcționează ca o gogoșerie, purtătorul de cuvânt este o soluție de compromis, greu digerabilă de șeful afon în ale economiei. E bine să fie un șef care să comenteze. Cu greu acceptă faptul că "nu a stat de vorbă cu noi", iar între jurnaliștii de pe Economic, atunci când vine vorba de o cerere aiuristică a vreunui șef, vine și expresia "eventual, nu vrei și numărul lui Isărescu?"

M-am lovit de sindrom cu câteva ore înainte de a scrie textul. Am spus că a vorbit Titus Corlățean despre Grecia și să dau declarația respectivă colegei care făcea materialul despre Grecia. Cineva a strâmbat din nas deoarece Titus Corlățean nu mai este ministru de Externe, este un fost. Mai bine să vorbim cu ministrul în funcție ca să ne comenteze. Argumentul meu că Titus Corlățean, ca orice fost ministru, este un om conectat la realitățile Externelor și ca orice fost ministru are o oarecare greutate... argumentele s-au lovit de specificul psihologic românesc: "da, dar nu e acum șef la Externe, deci pa Titus".


Nu te da ce nu poți să fii
Românii se împopoțonează cu diplome ca să pară că au o valoare. Am întâlnit oameni cu CV plin de titluri, care erau niște aburiți. Unii au ajuns înalți funcționari în stat. Au în CV studii, dar nu mai țin minte nimic ce ar fi trebuit să învețe acolo. Își scrie în CV că vorbește limba germană pentru a fi trimisă pe postul de director adjunct al Institutului Cultural Român din Viena, dar ea nu poate purta o discuție mai departe de Guten Tag. Dar are impresia că este o valoare și... este șefă acum. Adjunctă, dar cu perseverență și un Guten Morgen învățat în plus la Guten Tag, poate ajunge șefă mare. Astfel, poate spune cunoscuților care o întreabă "și nu ai ajuns și tu șefă?" un "da" îndelung așteptat. Pentru că așa e presiunea socială la noi, succesul în viață nu mai este reprezentat de a avea o familie (anii 80), a avea o firmă (anii 90), a avea o diplomă (anii 2000), în anii 2010 succesul este reprezentat de faptul că, măcar o dată în viață, au fost șef. Măcar peste doi oameni. Sau măcar cu numele.

Obsesia cu numărul 1 le face pe diferite posturi tv sau de radio să anunțe că fiecare este numărul 1 după rating. Numărul 1 în mediul urban, dar concurența este numărul 1 pe segmentul de vârstă 25-35 de ani. Dar mai este un post care este numărul 1 la oameni cu studii superioare. Iar alt post este numărul 1 în intervalul orar 12-18. Fiecare vrea să fie numărul 1 și de fapt nimeni nu câștigă. Împărțim aceleași firimituri ale unei piețe în restrângere.

Tiparul psihologic "Ioan Rus"
Ca jurnalist, am avut mulți șefi incompetenți. Ca jurnalist pe Economic am avut mulți șefi care vroiau să pară că se pricep și abordau o figură preocupată, semi-încruntată, ceva în stilul lui Ioan Rus când vine vorba despre o temă pe care ar trebui să o știe ca ministru al Transporturilor. Ioan Rus nu este unicat, este o tipologie comportamentală care ar trebui studiată. Ioan Rus, când este întrebat pe un subiect despre care trebuia să știe, se încruntă, se răstește și face o glumă proastă ca să evite răspunsul. Habarnistul ajuns pe un post de specialist, a aruncat fără să știe afirmația că lucrările la autostrada Comarnic-Brașov vor începe în 2017, sigur-sigur. Întrebat de o colegă jurnalistă când mai exact în acest an, brusc și-a dat seama că poate să devină penibil de jenant dacă spune că nu știe, așa că specialistul numărul 1 în Transporturi (și în ardelence bune de aduse în București ca să-i fie aproape de inimă și de alte organe) a replicat că "miercuri la ora 14". Iată discuția exactă din 16 aprilie:
Ioan Rus: - La autostrada Comarnic-Brașov, de asemenea, o vom începe în acest an.
Jurnalistă: - Când exact va începe?
Ioan Rus: - Deci, într-o miercuri la ora 14. Când exact...


Cam asta e atitudinea șefului care nu știe și nici nu vrea să recunoască. Pare că în mărinimia lui, scoate capul din turnu-i de fildeș ca să îți aloce prin grație divină un minut, după care trebuie să te mulțumești cu faptul că ai fost luat la mișto de marele gânditor, care acum se poate retrage pentru a medita la rezolvarea problemelor umanității, iar tu trebuie să rumegi printre cărți de specialitate la chestiunea "oare ce a vrut să zică titanul gândirii și eu nu am avut capacitatea intelectuală de a percepe mesajul său inefabil, în plus trebuie să mă simt vinovat că în ignoranța mea profană care nu mi-a dat volumul necesar de cunoștințe de a mă putea ridica măcar la un sfert din înălțimea terminologiei dialectice a sfinției sale, am cutezat de l-am deranjat pe exponentul filosofiei socratice de școală platoniană de la a căuta panarame pe net".

Aici se înscrie șeful care știe că poartă o pălărie prea mare pentru el, dar vrea totuși să se impună.

Alți șefi
Mai avem printre noi șeful veșnic nemulțumit, șeful care urlă din orice, șeful care jignește în public. Unii țin de tiparul din România, unii țin de tiparul din Europa de Est. Un șef bun este cel care te critică în privat, la el în birou, dar în public nu se poartă urât cu tine. Șeful obsedat de șefia lui te critică în public, iar apoi în privat îți spune că să îl scuzi, era puțin supărat. Șeful care știe că este un incompetent este ușor de dibuit: pe cât de tiranic este cu subalternii, pe atât de lingușitor este cu șefii mai mari. Uită-te în jur și o să îi vezi.

A fi șef a ajuns un deziderat în sine. Nu contează ce capacități ai, vrei să îți scrie că ești șef pe cartea de vizită sau pe semnătura din mail. Nu contează că nu te pricepi, vrei să ajungi și pentru asta faci orice. Presiunea socială te împinge și asta pare modelul succesului în muncă. Și din păcate, ajung șefi oameni care nu știu ce să facă cu funcția, în afară de a-și fructifica la maxim avantajele. Și așa am ajuns o țară vai de capul nostru, în timp ce Croația a avut război pe teritoriul ei în 1991 și a ajuns acum mai bine decât noi. Pentru că șefii croați au făcut ceva și au obținut rezultate. Șefii români au făcut ceva pentru ei, iar în materie de rezultate și performanțe au știut să dea vina pe oricine altcineva și să își conserve cât mai mult poziția. Dacă își pierd poziția, se consideră niște ratați și nu au capacitatea de a o lua de la zero. S-au obișnuit să fie șefi.

Ne credem șefi în orice, iar asta se poate verifica simplu. Fă un experiment social, strigă pe stradă "șefuu'!" și vezi câți oameni se întorc spre tine.

COMENTARIUL ESTE ASUMAT DE AUTOR
ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.