Ceea ce notez acum nu ține de domeniul meu de expertiză, dar nu fac altceva decât să consemnez lucruri cunoscute și văzute de oricine trăiește în România. Anume: cred că suntem singura țară de pe globul pământesc care și-a micșorat de aproape trei decenii, cu foarte mare hotărâre, suprafața agricolă irigată.
În 1989 România avea peste 3 milioane hectare de teren agricol irigate. Astăzi mai avem sub 150 000. Sub 5 la sută!
G20, ONU, UE, etc. au de mulți ani ca temă principală a întâlnirilor majore efectul încălzirii globale.
În 2016 chiar s-a înregistrat un record în această privință – temperatura medie a crescut cu peste 1,5 grade Celsius. Într-un singur an. Sunt zone pe Pământ unde nu se mai poate locui din cauza căldurii – Orientul Mijlociu, Australia etc. Calota glaciară se topește.
Producția agricolă mondială este în pericol datorită secetei. Iar noi nu facem nimic, având un potențial acvifer perfect nevalorificat.
Am asistat la devalizarea sistemelor de irigații din România, dintre care unele care au rezistat eroic până acum câțiva ani. Până și anul trecut am văzut știri despre tăierea cu aparatul de sudură a stațiilor de pompare rămase în câmpie și vânzarea echipamentelor încă funcționale la fier vechi. Țevile de irigații au fost de mult scoase din pământ și vândute; mulți, foarte mulți kilometrii pătrați de plăci de beton s-au transformat în garduri sau în cocini de porci la țară în gospodăriile “adevăraților” cetățeni întreprinzători.
În ’89, trei sferturi din excelenta soluție de irigare a Câmpiei Române – canalul Siret – Bărăgan – erau finalizate.
Au fost oameni care l-au implorat în genunchi pe inginerul specialist în ape Ion Iliescu să aloce bani pentru finalizarea lucrărilor. Ion Iliescu s-a ținut 'tare' zece ani cât a fost președinte și nici nu a vrut să audă. De ce?Este una dintre marile întrebări post-revoluționare, cel puțin la fel de importantă precum – “Cine au fost teroriștii care au tras în Decembrie ’89″? Ce / Cine l-a determinat pe Președintele pregătit la Moscova în chiar domeniul apelor să nu vrea sub nici o formă să termine canalul de irigații căruia i-am simțit stricta necesitate în ultimii ani, când unele autorități au încercat, fără rezultat, finalizarea canalului? Enigmă absolută.
Ați fost în ultimul timp în Sudul României, de-a lungul Dunării? Acolo sunt spații uriașe care se deșertifică. Sunt localități invadate de nisip și care arată saharian. Dau doar exemplul Dăbuleniului, colegiu al unui candidat la președinția țării – Mircea Geoană. Mergeți să vedeți că pepenii de acolo sunt de fapt o cultură agricolă care încearcă să fie un factor de stopare a deșertificării, de stabilizare a solului. Pe străzi te simți ca în Sahelul african, ca în orașele-fantomă cu străzile pline de nisip din westernurile filmate prin Texas.
Pe câmpurile din zonă se află o rețea de liziere de copaci și de canale de irigații făcută cu mare efort pe vremea lui Ceaușescu; dar pe respectivele canalele, desigur, trece doar vântul care împrăștie nisipul. Apă nu mai este. Sistemele de pompare nu mai sunt. Deșertul se reinstaurează. L-ați auzit pe parlamentarul dăbulenian Mircea Geoană punând problema stopării deșertificării terenurilor agricole ca principală acțiune la nivel local?
Nici vorbă.
Suntem cu toții vinovați pentru ce se s-a petrecut și ce se petrece.
Președintele Constantinescu era geolog. Știa foarte bine ce înseamnă influența secetei asupra solului.
Traian Băsescu a făcut Marina. A văzut cum se zbate Olanda să își salveze teritoriul de la invazia mării.
Actualul președinte, Iohannis, fizician, este familiarizat cu funcționarea sistemelor de distribuție a apei.
Dacian Cioloș este chiar inginer agricol.
România ar fi putut și ar putea în continuare să aibă ca obiectiv strategic primordial refacerea sistemului de irigații național.
Este adevărat că agricultorii români, pauperizați, s-ar putea să nu aibă bani să plătească irigarea terenurilor lor, chiar situate fiind lângă canalele cu apă. O soluție ar putea fi ca agricultorii – spre exemplu – să plătească prin cote din producția agricolă realizată. Importanța irigării terenurilor este, cum spuneam, strategică. Este necesară atragerea de urgență a fondurilor europene speciale pentru calamități în scopul realizării acestui obiectiv național vital. Statul ar trebui să investească în salvarea terenurilor agricole românești, pentru acordarea unei șanse de viitor conturului desenat pe hartă de această țară.
Haideți să salvăm o parte importantă din România! Pierdem teritorii în fața unui dușman nevăzut care ne fură din țară fără nici un fel de negociere. Vorba noastră:
Apa trece, rămân doar pietrele…
Avem apă dar ni se deșertifică pământul. Nu mai putem continua așa!
COMENTARIUL ESTE ASUMAT DE AUTOR
Premium
