Premium
Problema demografică, așa cum este descrisă în conversația de zi cu zi, este că (prin agregarea a mai mulți factori) populația României scade și îmbătrânește. Există mai multe consecințe aici, în general considerate a fi neplăcute:
- Sistemul de pensii este pus sub presiune.
- „Aoleu, România va dispărea în ritmul ăsta până în....”
- „Aoleu, ne invadează țiganii că aceștia se reproduc mai rapid.”
Nu comentez aici opțiunile politice din ultimele fraze de mai sus. Constat doar că suntem în general cu toții de acord, de la economistul arid de la catedra ASE până la naționalistul care se revendică de la Burebista, că scăderea demografică este rea.
Totuși, factorii care duc aici sunt mai complecși. Drept urmare și soluțiile trebuie să fie complexe.
Problema
Factori care țin de sporul natural
- Natalitate: natalitatea în România este în mod particular scăzută.
- Mortalitate: mortalitatea în România este peste media europeană. Un factor important în acest sens o constituie mortalitatea la vârste fragede. De altfel, mortalitatea copiilor este o problemă în România dintotdeauna sau, mai precis, de când avem date.
Piramida de demografică: populația fertilă, și populația pe cale de a deveni fertilă sunt mai reduse decât generațiile de bătrâni. Altfel spus, chiar dacă cohortele tinere ar avea celebra rată de natalitate care să asigure înlocuirea populației, tot nu ar fi suficient să oprească pe termen scurt declinul demografic.
Factori care țin de migrație:
- Emigrație: în jur de 3 milioane de români trăiesc, conform mai multor surse, peste hotare. Mulți dintre aceștia sunt activi și fertili.
- Imigrație: România nu este o țară de imigrație, nu neapărat doar din cauza reticenței populației majoritare, ci în bună măsură pentru că imigranții nu doresc să ajungă aici.
- Migrație internă: migrația sat-oraș din anii comunismului a fost înlocuită de migrația oraș-sat. Desigur, cei ce se mută în suburbiile orașului continuă să fie ocupați în activitatea economică obișnuită. Dar mulți, mai ales în anii '90, au părăsit orașul unde erau șomeri pentru a deveni, la țară, practicanți ai unei agriculturi de subzistență
Citiți și: Românii fug de orașe și se mută la sate
Prin combinația acestor factori raportul de dependență scade.
Raportul de dependentă demografică este raportul dintre numărul persoanelor de vârstă "dependentă" (sub 15 ani și 65 ani și peste) și populația în vârstă de muncă (15-64 ani) exprimat la 100 de persoane. Sursa: INSSE.
Este adevărat ca aceasta problemă este stringentă în întreaga Europa. Dar la noi este mai grav.
Sporul demografic. Vedem cum cea mai accentuată scădere de populație (prin migrație) apare în 2007 și 2008 (după ce intrăm în UE si se "deschid granițele", dar înainte de criza economică). Sursa: Banca Mondială.
Natalitatea care trebuie vs. natalitatea care nu trebuie
Există o anumită preocupare în societate în ceea ce privește familiile în care se nasc noii fii ai patriei. Uneori acesta este un calcul rece și rațional: al șaptelea copil al unei familii sărace nu va putea primi o educație și îngrijire optimă. Alteori este vorba de convingerea că doar copiii clasei de mijloc vor împinge România înainte. Alteori este vorba de rasism pur și simplu.
Vestea bună (sau poate nu) pentru toți aceștia este că factorii care duc la creșterea natalității în „clasa de mijloc” sunt aceiași care pot scădea natalitatea la familiile sărace și cu mai mulți copii.
În familia agrară tradițională există înclinația de a face copii mulți, pe fondul unei rate de mortalitate mare și, în general, al unui univers nesigur. Asta ca să nu amintim de accesul dificil la contracepție. Cu cât mai mulți copii se nasc, cu atât crește probabilitatea ca suficient de mulți să supraviețuiască și, la bătrânețe, „să îți dea o cană de apă”. Acest model face ca reformele agrare succesive din istoria României să nu fi ajutat decât pe termen scurt.
Pe măsură ce societatea se schimbă, modelul nu dispare imediat. Părintele nu mai deține pământuri care să îi permită să „oblige” copiii să aibă grijă de el. Dar un număr mai mare de copii înseamnă creșterea șansei ca unii dintre aceștia să se comporte altruist; în plus povara se împarte pe mai mulți umeri. Apare un nou model (pe care nu am date să îl cuantific) prin care acel membru al familiei care are succes în viață „trage după el” și restul. Pentru o familie săracă, care nu are posibilitatea să investească intensiv în creșterea copiilor, logica este simplă:
mai mulți copii
--> probabilitate mai mare ca unul-doi sa aibă succes
-->probabilitate mai mare ca toți să aibă succes
-->probabilitate mai mare să existe copii altruiști și de succes
--> bătrânețe cu mai puține griji
Problema se schimbă când succesul copilului în viață poate fi pregătit de părinte. De exemplu prin meditații intensive și sprijin în angajare pe sistemul pile-cunoștințe relații. În aceste cazuri, a face un singur copil îi maximizează acestuia șansele de succes. Al doilea scade șansele pentru amândoi, pentru că banii și relațiile sunt în cantitate limitată. Al treilea și mai mult.
În general, statele ajung să aibă această dilemă când sunt deja dezvoltate și pot lua în considerare o plajă largă de opțiuni pentru a face viața părinților mai ușoară. Nu și România. La noi investiția în succesul copilului este importantă, precum în Occident, dar eficiența nu este atât de mare încât un părinte să poată investi în câți copii dorește.
Despre toate acestea vom vorbi mai încolo. Până atunci, să reținem că dezvoltarea, peste tot în lume, tinde să scadă numărul de copii în familiile tradiționale, iar dezvoltarea optimă are o șansă de a crește numărul de copii în familiile mici (1-2 copii).
De la naștere la absolvire
În ultimul deceniu statul român a încercat în diferite moduri stimularea directă. În momentul de față propunerile PNL vizează acordarea acestui stimul dinaintea nașterii și până la reintegrarea în muncă. Ceea ce nu este rău. Aceleași PNL tinde să elimine plafoanele pentru mămici, dorind, presupun, o maternitate mai confortabilă. Ori, dacă gândim din punctul de vedere al demografiei, aceștia riscă să fie bani risipiți. A fi părinte nu este ușor. Implică nașterea care (mi s-a spus) doare. Implică nopți de nesomn, griji, nesiguranță, sacrificii. A fi părinte este o formă de altruism și, de aceea, ajutorul trebuie să îl ajute pe părinte să se descurce (ceea ce se poate) nu să se simtă confortabil (ceea ce este imposibil).
Ceea ce ar ajuta părinții sunt măsuri care să asigure succesul copilului în viață. O școală, de exemplu, la care cu copil cu intelect mediu să învețe lucruri care îi asigură o integrare decentă pe piața muncii fără meditații sau pile. Un doctor de familie care să fie nu numai calificat, dar să aibă dispoziție și timp să asculte inclusiv smiorcăielile părinților. O economie cu perspective de creștere.
Trebuie observat că toate aceste nevoi de siguranță sunt nu doar ale părinților, ci ale societății în întregul ei. Într-un anumit sens, dacă reparăm disfuncționalitățile din societate, îmbunătățirea situației demografice se întâmplă (aproape) de la sine.
Marea risipă
În timp ce ne plângem despre cât de puțini suntem, mare parte din resursa umană a României, chiar majoritatea, poate, rămâne nefolosită. 44% dintre români trăiesc în mediul rural unde au „șansa” să contribuie la crearea a 7% din PIB în agricultură. ~15% dintre români, aleși adesea dintre cei mai tineri și curajoși, locuiesc peste hotare. Asta ca să nu vorbim de posibilitatea de a accepta imigranți. Să luăm aceste categorii pe rând.
Populația României din străinătate nu poate fi considerată ca fiind și în afara economiei. Ei trimit remitențe care, adeseori, ajung la părinți care sunt defavorizați din punct de vedere al sprijinului social. Astfel, emigranții se păstrează, cumva, în interiorul contractului social. Problema apare când aceștia încep să vadă noua țară de adopție ca fiind definitivă. Pe măsură ce ei se simt mai confortabil peste graniță, pe măsură ce părinții sunt aduși și ei sau, pur și simplu, mor, nu mai avem de ce să sperăm că emigranții se vor întoarce atunci când vom avea locuri de muncă să le oferim. Și nici remitențele nu vor mai veni.
Populația rurală este, probabil, cea mai slab folosită. Majoritatea lucrează, cu o productivitate slabă, în agricultură. De multe ori munca lor merge direct în asigurarea consumului (subzistență). În alte, multe, ocazii, statul nu încasează impozite. Dacă le-am putea crea acestora locuri de muncă în industrie și servicii (cu sau fără strămutarea la oraș), dacă le-am facilita educația astfel încât tinerii să obțină joburi mai bine plătite, am crește simultan gradul de ocupare, masa de impozitare și contribuția la fondul de pensii.
În sfârșit, trebuie să nu uităm că lumea este plină de oameni. Nu zic să promovăm imigrația generică, mai ales că, deocamdată, nu suntem o țară atractivă. Dar este timpul să ne gândim la imigrația specifică. În timp ce doctorii cei mai buni pleacă peste hotare, milioane de tineri din întreaga lume ar putea dori, în condițiile unui bun program de PR, să studieze medicina în România.
Dincolo de resursele de mai sus, care privesc în moduri diferite fenomenul migrației, noi suntem inclusiv slab preocupați de resursele active. Să luăm, spre exemplu situația mamelor. Stimulentele financiare sunt bune. Dar mai sunt și alte căi care merită explorate. De exemplu, încurajarea mamelor care doresc să presteze muncă cu program redus ca să nu își piardă calificarea. Sau strategii gândite pentru a facilita integrarea muncii și familiei. Putem discuta aici despre regulile de siguranță la locul de muncă, posibilități flexibile pentru mamă și pentru tată de a se îngriji de copii, încurajarea creșelor la locul de muncă, etc. Toate aceste măsuri, dacă sunt făcute cu cap, își acoperă singure costurile prin integrarea mai rapidă și mai fluentă a mamelor în câmpul muncii.
Există apoi problema folosirii optime a vârstnicilor. Programele de perfecționare încurajate de stat sunt prea adesea generice. Trebuie să gândim programe speciale de învățare pentru cei mai tineri și pentru cei mai experimentați. Putem încerca, precum alte țări, încurajarea echipelor mixte de muncă.
(Că tot vorbim de programe de educație, stârpirea fabricilor de diplome garantate de Ministerul Muncii ar fi un lucru excelent. „La fel de excelent" ar fi ca statul și UE să nu mai finanțeze programe de formare care își propun un grad de absolvire de 100%. Pentru că, dacă un trainer a angajat 100% absolvire, atâta va obține, indiferent de mijloc.)
Pentru o mai bună utilizare a tinerilor se poate lua în calcul folosirea banilor europeni în cadrul Garanției pentru Tineret.
Mai există, apoi, problema mortalității infantile. Decât să facem noi copii, mai bine i-am ține în viață pe cei ce se nasc. Și dacă mortalitatea infantilă scade, nu va fi asta un semn încurajator pentru familiile care doresc să facă copii.
Abordarea românească vs. abordarea europeană
Din nefericire abordarea românească a problemei este una natalistă: hai să facem copii și pe urmă, mai departe, vedem noi. Abordarea europeană este una mult mai nuanțată, care se preocupă nu doar de trendurile demografice ci și modul în care ne putem adapta la ele.
Citez doar din concluziile celui de-al patrulea Forum Demografic, ținut la Bruxelles în 2013:
„Promovarea unei societăți corecte și intergenerațional (sic), precum și asigurarea bunăstării autonomiei și activității pentru persoanele de toate vârstele necesită o strategie largă pe termen lung. Această strategie trebuie să combine masuri economice, de ocupare a forței de muncă și sociale, susținute de măsuri adecvate în zona pieței muncii, a învățării pe parcursul vieții, a mediului de lucru, a regulilor de protecție a muncii și a protecției sociale. (...) După cum arată exemplele de mai sus (din raport, n.red), investind cu ințelepciune este posibil să rezolvăm situații dificile și să plasăm societatea pe un curs sustenabil.”
Dincolo de optimismul de Bruxelles, raportul subliniază în mod corect complexitatea problemei. Dacă vrem rezolvarea problemei demografice trebuie să acceptăm și soluțiile necesare, în complexitatea lor reală. Nu este posibil să vrei să și impui o singură soluție, aceea de a da țării cât mai mulți prunci.
Concluzii și alternative
Majoritatea soluțiilor de mai sus au un caracter intervenționist. Statul să facă, statul să dreagă. Asta pentru că atunci când definești o problemă foarte specifică, metoda cea mai simplă de a gândi o soluție este intervenția statului.
Poate exista și o gândire mai degrabă non-intervenționistă. În loc să se preocupe de modurile foarte specifice în care dezvoltarea rezolvă problema demografică, putem imagina o strategie bazată primordial pe dezvoltarea economică. Până la urmă, dacă PIB-ul crește de la an la an, românii se vor întoarce singuri acasă, migranții economici vor veni singuri să ceară joburile pe care nu le mai prestăm noi, părinții vor înțelege singuri cum este mai bine să facă copii. Desigur, chiar și în acest context rolul statului nu dispare, dar acesta devine mai degrabă unul de a facilita tranziții și a umple goluri decât acela de a conduce societatea pe drumul cel bun.
Există, însă, două greșeli pe care le putem face încercând să rezolvăm problema demografică. Una este să căutăm soluția magică, glonțul de argint care răpune vampirul declinului. Cealaltă greșeală este să mixăm aleator laissez-faire-ul cu intervenționismul. Altfel spus, orice am face, este bine să știm ce facem.
