Premium
Stelian Țurlea prezintă la agenția Mediafax volumul „Arabi. 3 000 de ani de istorie a popoarelor, triburilor și imperiilor” de Tim Mackin.
Redăm în continuare analiza scriitorului:
„Cea mai mare realizare a arabilor nu a fost adunarea scurtă a propriului lor cuvânt, ci împrăștierea lui. Diaspora a fost globală și milenară. Acel toiag metaforic al oratorilor este, de asemenea, fondul unei culturi sădite în Arabia antică, dar care s-a răspândit orizontal prin spațiu și vertical în timp”.
Prezentăm/semnalăm astăzi o carte unicat despre care cronicarii britanici au scris la superlativ, la momentul apariției ei, în urmă cu doi ani: „New Statesman – o carte „extraordinară”; „The Spectator” - „briliantă și importantă”; „Literary Review” - „o meditație foarte originală despre istoria arabă”; „The Book Stall Newsletter” - „esențială pentru înțelegerea arabilor”: „The Evening Standard” - „un studiu erudit care a meritat așteptarea”; „The Times Literary Supplement” - „excelent”; „The Washington Book Review” - „briliantă și fascinată”. Am putea continua cu încă foarte multe citate mai lungi sau mai scurte care, toate, elogiază cartea istoricului britanic.
Tim Mackintosh-Smith este un britanic educat la Oxford și stabilit în Yemen, un eminent arabist, traducător și scriitor-călător ale cărui publicații anterioare include Travels with a Tangerine și Yemen. Ultimii treizeci și cinci de ani i-a petrecut în lumea arabă, scriind despre aceasta cu multă erudiție, cu un umor aproape subversiv și cu un ochi atent, capabil să descrie detalii profunde folosind numai câteva cuvinte.
Premii obținute: Thomas Cook Travel Book Award pentru Yemen: Travels in Dictionary Land.
Editorii români nu sunt mai puțin entuziaști: „O istorie cuprinzătoare și fascinantă a popoarelor și triburilor arabe, care explorează rolul limbii acestora ca piatră de temelie în cultură, acest studiu caleidoscopic acoperă aproape 3 000 de ani de existență arabă.
În paginile cărții se dezvăluie modul în care limba arabă a jucat un rol vital în istorie, fiind un ajutor sau o piedică în calea progresului, și se demonstrează cum, inclusiv astăzi, limba în sine este o sursă permanentă de unitate și dezbinare. Ghidat numai de originile și evoluția limbii arabe, și nu de apariția islamului, Tim Mackintosh-Smith își începe narațiunea cu mai mult de o mie de ani înainte de Mahomed, concentrându-se asupra modului în care araba, atât vorbită, cât și scrisă, a funcționat, de-a lungul mileniilor, ca o sursă vitală de identitate culturală”.
Iată și un amplu citat pentru a susține afirmațiile de mai sus:
„Din efervescența cuvintelor și profețiilor, a apărut Mahomed. El a dus însă retorica incomensurabil mai departe decât predecesorii săi. Ceea ce a devenit islamul a fost întărit de limbă; nu numai de noul și palpitantul univers audio-spiritual al Coranului, a cărui limbă a apărut din vechea arabă înaltă profetică, ci și prin folosirea sloganurilor – în special a celor care proclamau puterea eternului Dumnezeu din Mecca: Allah e mare/Allahu akbar, Allah este cel mai mare. Mahomed a fost atât cel care aducea mesajele de la Allah, cât și cel care trimitea mesaje către El. După cum spune Ibn Khaldun, Mahomed ‘a strâns arabii împreună prin puterea cuvântului islamului’. A fost exemplul primordial al datoriei esențiale pe care o avea un șeic – să adune cuvântul; și a fost primul exemplu al felului în care cuvintele pot fi folosite pentru diseminarea instantanee a ideilor, dar și pentru inserarea acelor idei în mințile oamenilor. De fapt, acesta poate fi exemplul suprem din istoria omenirii care demonstrează, mai degrabă decât prin simplul egoism darwinian și forța fizică, cum puterea limbii poate câștiga supremația. În mai puțin de o sută de ani de la uimirea lui Abu Sufyan în fața disciplinei insuflate de Mahomed, forțele arabe ale islamului au cucerit sau, mai exact, au atacat și ocupat rapid o regiune mult mai mare decat cea a Imperiului Roman aflat la apogeul său. Câteva decenii mai tarziu, arabii au ajuns să aibă capitala la Bagdad, cele patru porți principale ale acestuia deschizându-le calea către cele patru colțuri ale lumii cunoscute la acea vreme. De asemenea, limba a devenit globală, întemeind și apoi consolidând caracteristicile – mai repede, în ambele sensuri, decât ar fi putut să o facă dogma religioasă – marelui și durabilului imperiu cultural numit Islam. În același timp, arabii erau pe cale să devină victimele propriului succes. Limba ce le oferise unitatea culturală înainte de islam, iar apoi unitatea politică, acum distrugea acea unitate. De-a lungul câtorva generații scurte, vechiul, profeticul, poetic ’arabiyyah – araba înaltă, ‘însemnul’ etnic mai presus de toate celelalte – a devenit mijlocitorul culturii, religiei și al administrației din întregul imperiu; cuvântul, odată adunat, era acum împrăștiat într-un spectru vast de popoare arabizate din Pamir la Pirinei. Genetic, arabii erau peste tot. Din punct de vedere lingvistic, vorbirea lor a impregnat această cultură vastă cu aroma sa distinctivă. Dar ei, arabii, au devenit invizibili, dizolvați de propriul imperiu ca sarea în apa de mare. (...) Toiagul, spune el, a fost un instrument al puterii încă de pe vremea când cel al lui Moise s-a transformat, în mod miraculos, în șarpe. Toiagul este bagheta vrăjitorului, sceptrul conducerii și simbolul și susținerea oratorului – un baston pentru a conduce masele, un suport retoric literal pe care să te sprijini, un băț de chibrit pentru a aprinde revoluții, o măciucă pentru a le suprima. Alții au extins mai departe imaginile lui al-Jahiz – toiagul, sub forma stiloului scribului, răspândește atât elixir, cât și venin:
Fie-ți teamă de toiag, în același timp, dorește-l, deoarece el poate scuipa otravă, dar poate și vindeca totul. Toiagul este metafora desăvârșită pentru potența vorbirii, pentru puterea asupra oamenilor, pentru întregul concept al cuvântului adunat. Și odată ce cuvântul este adunat și unitatea e impusă, a lupta împotriva acelei unități înseamnă ‘a despica toiagul’. Cea mai mare realizare a arabilor nu a fost adunarea scurtă a propriului lor cuvânt, ci împrăștierea lui. Diaspora a fost globală și milenară. Acel toiag metaforic al oratorilor este, de asemenea, fondul unei culturi sădite în Arabia antică, dar care s-a răspândit orizontal prin spațiu și vertical în timp. Dezvoltarea lui este atât naturală, cât și oficială, un ataurique sau un ‘arabesc’ tridimensional, aruncând permanent noi lăstari, dar, de asemenea, trimițând și noi rădăcini în alte culturi, hibridizând drumurile către Andaluzia, Turkestan, Sind și mult mai departe. Ca limbă de cultură internațională, araba a fost la fel de importantă ca latina și engleza. În ceea ce privește răspândirea geografică, limba arabă era pe locul doi, după limba latină. Poate destinul ei a fost mereu să ajungă atât de departe. Semnificațiile principale ale cuvântului arab pentru manuscris, khatt, sunt reprezentate de un vers, de șirul unei călătorii, de o cale: scrierea în arabă este un proces lent, un fel de țesătură a textelor, aceste caracteristici fiind specifice părinților limbii arabe, a căror identitate, la fel ca mariajul lui Ulise cu Penelopa, alătură pribeagul țesătorului, iar pe nomad celui stabilit. Și pe măsură ce cuvântul arab s-a răspândit prin cărturari și călători, tot așa s-a răspândit și ideologia socio-religioasă pe care acesta a întărit-o. De asemenea, s-a aclimatizat și, în sfarșit, departe de rădăcinile sale arabe, a dat rodul spiritului arab care l-a inspirat pe Mahomed: acel fruct – armonia – care pare să îi fi ocolit pe atât de mulți din propriul său popor arab. Este ironic faptul că, în afara celor două secole scurte de solidaritate și dominație, arabii par să fi beneficiat cel mai puțin de mesajul său; unitatea care l-a impresionat atât de mult pe Abu Sufyan în Medina s-a dovedit a fi doar un miraj îmbrățișat pentru foarte puțină vreme.
Urmărirea neistovită a mirajului i-a purtat uneori pe arabi în locuri sălbatice și singuratice, departe de cultura fertilă pe care au semănat-o. Cuvantul arab obișnuit pentru ‘unitate’ este wahdah, care împarte aceeași rădăcină cu wahid, adică ‘unu’. Dar cel mai vechi sens al său este ‘zolarea, excluderea, apartenența’: wahdah este unitatea, dar și singurătatea. Nu este vorba despre izolarea unui singur individ eroic, ci a unei societăți singure eroice. Pe o planetă aglomerată, genul de locuri unde o societate întreagă ar putea fi autonomă cultural este greu de găsit”.
Tim Mackintosh-Smith - Arabi. 3 000 de ani de istorie a popoarelor, triburilor și imperiilor. Editura RAO. 690 pag.
