Premium
În articolul anterior am stabilit că ultraconservatorismul se deosebește de restul atitudinii conservatoare din România în special pe baza atitudinii lipsită de blazare față de lumea politică. În timp ce masa populară conservatoare este relativ lipsită de interes în a promova și impune propriile valori, ultraconservatorismul este militant. În acest articol vom examina o afirmație a ultraconservatorismului și anume aceea că reprezintă adevăratul popor sau majoritatea tăcută.
Citiți și: Noua mișcare ultraconservatoare și poporul român (ANALIZĂ)
În acest scop vom discuta nu atât valorile pe care poporul declară că le are cât valorile pe care poporul le practică și/sau tolerează în mod real. Această abordare ar trebui să întrunească și acceptul ultraconservatorilor. În definitiv, după cum spune apostolul, „credința fără fapte este moartă”.
Observăm cum ultraconservatorismul nu promovează întotdeauna creștinismul practicant cât creștinismul cultural. Această opțiune le este convenabilă din mai multe motive. Un prim motiv este acela că poporul român nu este foarte „dus la biserică”. Știm, din studii făcute la nivel internațional, că procentajul de oameni care se duc la slujba de duminică, deși mare pentru țările ortodoxe, este mai mic decât în țările catolice sau în ateista Cehie. Studiul acesta este relativ recent. Dar, chiar și înainte, o simplă observație a traficului de duminică ne spune câtă lume ia drumul bisericii și câtă lume ia drumul cârciumii.
Citiți și: Care va fi direcția PNL după Congres?
Astfel, adoptarea creștinismului cultural poate să facă mai acceptabilă platforma ultraconservatoare. Una este, pentru cetățeanul de rând, că i se cere să își trimită copilul la ora de religie și cu totul altceva este să afle că i se cere să meargă în fiecare zi la biserică, să țină post, să se abțină de la înjurături etc.
În zona de inspirație americană a ultraconservatorismului, care include atât neoprotestanți cât și ortodocși cu lecturi și interese apropiate de ale Partidului Conservator, acest compromis era deja cunoscut și, într-un fel, a fost preluat și adaptat la realitățile naționale.
Apoi, chiar și în nucleul dur al ultra conservatorilor, nu este întotdeauna clar când sunt aceștia mânați de sentimente religioase și când sunt mânați de nevoia de a vedea societatea aranjându-se într-un mod confortabil din punct de vedere psihologic. Altfel spus, creștinii nepracticanți, atâta vreme cât își asumă declarativ valorile iudeo-creștine și nu depășesc anumite limite, sunt acceptați ca membri legitimi ai mișcării conservatoare, chit că, din punct de vedere teologic, dacă ar muri pe loc, majoritatea ar ajunge direct în Iad.
Din acest punct de vedere, mișcarea ultraconservatoare este adaptată modului în care poporul român privește lucrurile. Din alte puncte de vedere în schimb, este mai puțin adaptată.
În principal vorbim de atitudinea față de familie. O treime din copii români se nasc în afara căsătoriei ceea ce, din punct de vedere religios dar și ultraconservator, este cu totul inacceptabil. Mai grav, poate, absența căsătoriei nu mai este privită ca o absență. Tinerii își aleg din instituția căsătoriei acele elemente care le convin, cum ar fi purtatul verighetei pentru a semnala loialitatea între parteneri. În schimb, renunță în masă la elemente care le displac (sau pe care nu și le permit), cum ar fi nunta cu fețe de scaun și Dansul Pinguinului. De asemenea, avortul este departe de a fi un tabu în societatea românească. Este adevărat că unele sondaje arată o atitudine critică față de avorturi dar, pe de altă parte, în practică, România este una din țările cu cea mai mare rată de avorturi din Europa. Ca și în cazul religiozității declarate, unde ceea ce spunem este diferit de ceea ce facem, și în cazul avortului faptele vorbesc cu mai multă putere decât vorbele însele.
De asemenea, în ceea ce privește statutul femeii, opțiunea ultraconservatoare este radical diferită de opțiunea populară. Desigur, organizațiile pentru protecția drepturilor femeii pot să indice tot soiul de situații în care se vede latura misogina a unor segmente ale populației. Dar acest misoginism se bazează mai mult pe putere decât pe ideologie intelectuală. Într-un stat slab, într-o societate anomică, cel tare îl va domina pe cel mai slab. Dar când este vorba de lucruri care sunt în interesul întregii familii, chiar și conservatorii de rând nu se dau la o parte din calea deciziei raționale. Mă refer aici la încadrarea femeilor în muncă. Nimeni, aproape nimeni, nu este atât de conservator încât să îți țină femeia acasă când aceasta poate să meargă în oraș și să aducă bani. În plus, ca urmare a moștenirii comuniste, diferența de plată între femei și bărbați în România este relativ scăzută, semn că societatea a interiorizat valoarea egală a muncii.
Este evident, sper, că poporul român nu dorește creșterea natalității. Dacă ar dori să crească natalitatea... atunci ar crește natalitatea. De asemenea, deși suspiciunea față de știința medicală este în creștere, ea rămâne profund minoritară în corpul populației. Desigur chiar și o populație nevaccinată restrânsă poate declanșa epidemii. Dar, din punct de vedere cultural, merită observat că părinții doresc să își vaccineze copiii, adeseori făcând presiune asupra doctorilor când nu se găsesc vaccinuri sau căutând să le importe personal din țările vecine.
Privind dintr-o perspectivă mai largă, orice mișcare conservatoare, și, deci, și ultraconservatorismul religios, este o mișcare pentru ordine. Din punct de vedere al ultraconservatorilor, societatea ideală este aceea în care fiecare își știe rostul, și poate chiar stăpânul - precum în Evul Mediu. Societatea reală din România, în schimb, nu se ghidează după principiile ordinii și disciplinei. Astfel, societatea, chiar și atunci când nu este progresistă, este în mod profund non conservatoare.
