Premium
5 martie - Rezultatele au venit. Establishment-ul (sistemul) a pierdut
Italia a avut alegeri parlamentare în weekend şi, cu toate că niciun partid nu a reuşit să câştige suficiente mandate pentru a forma guvernul, există o victorie clară: cea a partidelor antisistem. Formaţiunea populistă Mişcarea 5 Stele a obţinut cele mai multe voturi ca singur partid - circa 32% -, iar coaliţia de centru-dreapta, condusă de partidul anti-UE Liga Nordului, a câştigat cele mai multe voturi ca alianţă - circa 37%. Rezultatele au adus ţara pe o direcţie a impasului politic, dar un scrutin în a patra cea mai mare economie a Europei poate avea clar implicaţii asupra Uniunii Europene în ansamblu. Indiferent cine va guverna ţara, un lucru este sigur: relaţiile dintre Roma şi Bruxelles vor deveni mai tensionate, conform Agerpres.
Citeşte şi: Bănicioiu avertizează că e la un pas să RUPĂ TĂCEREA: 'Am multe pe suflet...'
Construirea Coaliţiei
Ca efect al reformei sistemului electoral adoptate în 2017, partidele au acum nevoie în Italia de peste 40% din voturile parlamentului pentru a alcătui un guvern. Acest sistem încurajează formarea de coaliţii şi, cum niciun partid nu a atins pragul necesar în recentele alegeri, ele sunt toate nevoite acum să caute să construiască o alianţă cu un număr suficient de mandate în parlament pentru a putea guverna. Coaliţiile alcătuite înaintea scrutinului ar putea să nu mai supravieţuiască după alegeri, fapt care poate complica şi mai mult negocierile.
Rezultatul preferat de Uniunea Europeană ar fi fost o coaliţie de guvernare formată din Partidul Democrat - condus de fostul premier Matteo Renzi, care a demisionat de la conducerea partidului după alegeri - şi Forza Italia condusă de un alt fost premier, Silvio Berlusconi. Partidul Democrat şi-a făcut campanie pe o platformă pro-europeană, în timp ce Forza Italia are o abordare moderată faţă de UE. Dar cum voturile lor însumate înseamnă numai aproximativ 30%, aceste două partide nu au suficient sprijin pentru a forma împreună guvernul.
Forza Italia a făcut parte dintr-o coaliţie de centru-dreapta ce a mai inclus Liga Nordului şi Fraţii Italiei, acestea din urmă fiind ambele partide eurosceptice. Ca partid care a obţinut cel mai mare procent de voturi în cadrul coaliţiei care la rândul ei a obţinut cele mai multe mandate parlamentare, Liga Nordului poate revendica dreptul de a decide cum poate încerca formarea unei coaliţii de guvernare. Însă Mişcarea 5 Stele, care nu a făcut parte din nicio alianţă, poate revendica de asemenea în mod legitim formarea guvernului şi a anunţat că va discuta posibile coaliţii după ce va vedea rezultatele finale. Liderul partidului, Luigi di Maio, a avansat înaintea alegerilor posibilitatea de a colabora cu Liga Nordului. În orice variantă, se pare că un partid anti-UE va conduce viitorul guvern italian.
Progrese Limitate
Italia a fost relativ stabilă politic în ultimii cinci ani. A fost condusă de un guvern de centru-stânga, care a întreprins reforme pentru a remedia pagubele provocate de criza economică din 2008. Ţara a făcut unele progrese la acest capitol. De exemplu, rata şomajului a scăzut la 10,8% în decembrie 2017, faţă de vârful de 13% înregistrat la sfârşitul lui 2014, însă rămâne mult peste nivelurile de dinaintea crizei, care au fost sub 7%. De asemenea, puterea de cumpărare a crescut într-o anumită măsură, deşi nu a urcat la nivelul anterior anului 2008. Iar sistemul bancar al Italiei nu se află în cea mai bună formă. În pofida faptului că băncile au reuşit să scape de unele credite neperformante şi guvernul a ajuns la un acord cu UE privind ajutorul de stat pentru bănci, procentul creditelor neperformante este încă ridicat - circa 16% din totalul creditelor, în scădere de la 18% în 2015. La fel ca orice ţară cu o rată atât de ridicată a creditelor neperformante, Italia nu poate rezolva această problemă peste noapte. Însă un procent ridicat al creditelor neperformante limitează activitatea de creditare şi investiţiile în economie, întrucât băncile trebuie să-şi constituie rezerve pentru a susţine activele neperformante, fiindu-le astfel restrânsă capacitatea de a oferi noi împrumuturi. Italia încă are cea mai mare datorie dintre toate statele membre ale UE, de circa 2.800 de miliarde de dolari, echivalentul a peste 130% din PIB.
De fapt, una dintre temele majore ale recentei campanii electorale a fost reprezentată de rezultatele economice ale ţării. Datele par să arate că economia Italiei se redresează, dar persistă problemele economice şi sociale cu care se confruntă populaţia. Rata şomajului în rândul tinerilor depăşeşte în continuare 30% şi, cu toate că a mai scăzut în ultimii doi ani, nu a coborât la niveluri apropiate de cele înregistrate înainte de 2008. În acelaşi timp, decalajul economic dintre părţile de nord şi de sud ale Italiei a condus la apeluri de autonomie sporită în Veneto şi Lombardia, două regiuni din nord care s-au săturat să ”subvenţioneze” sudul mai sărac.
Criza refugiaţilor a contribuit de asemenea la amplificarea temerilor că Italia se va confrunta cu şi mai multe dificultăţi economice. Italia a primit peste 600.000 de migranţi începând din anul 2014, dintre care peste 180.000 au sosit în anul 2016, cei mai mulţi provenind din ţări nord-africane. Aceasta situaţie este văzută ca o problemă provocată de politicile Uniunii Europene, dar negocierile cu Bruxelles-ul nu au condus la rezolvarea crizei. Valul de refugiaţi a început să scadă abia după ce guvernul italian a ajuns în 2017 la o înţelegere cu miliţiile libiene pentru combaterea traficului de fiinţe umane.
Italia s-a mai confruntat cu un val migrator similar începând de la finele anilor 1990. Cei mai mulţi imigranţi au venit atunci din Europa de Est, deşi au fost unii şi din Africa de Nord. Ţinând cont de rata scăzută a natalităţii, Italia a primit favorabil migranţii la acea vreme. Însă problemele economice provocate de criza din 2008 au condus la o creştere a resentimentelor faţă de migranţi. Trei sondaje recente - două realizate de organizaţii italiene şi unul de Pew Research Center - arată toate că migraţia, atât legală cât şi ilegală, a condus la creşterea rasismului şi a temerilor manifestate de populaţie faţă de noi probleme sociale.
Cu un partid anti-UE care probabil va conduce viitorul guvern, Italia va deveni chiar şi mai ostilă Uniunii Europene. Pe de o parte, Italia are nevoie să continue să colaboreze cu UE şi mai ales cu Banca Centrală Europeană, dacă are vreo speranţă că va găsi o soluţie pentru problemele sistemului ei bancar. Pe de altă parte, în multe politici Italia nu poate fi de acord cu Bruxelles-ul. Roma doreşte să impună unele măsuri, cum ar fi politici comerciale protecţioniste, care să-i relanseze economia, însă are mâinile legate de apartenenţa la zona euro. UE şi Germania - liderul de facto al UE - resping asemenea măsuri şi insistă pe reducerea cheltuielilor publice, pe menţinerea unei monitorizări financiare sporite asupra membrilor din sudul zonei euro şi se împotrivesc protecţionismului - politici cărora Italia li se opune. Prin urmare, odată cu o integrare sporită a zonei euro, relaţiile deja complexe dintre Italia şi partenerii ei europeni din nord vor deveni tot mai problematice.
