Premium
Comisia Uniunii Europene a anunțat de curând intenția sa de a lărgi Uniunea cu 6 state din fosta Iugoslavie până în 2025. Este probabil ca acest termen va fi greu de atins, chiar imposibil pentru unele dintre aceste state. Totuși, chiar și intenția fermă este un formidabil mijloc de presiune politică prin care blocul european poate interveni în afaceri interne ale acestor țări promovând reforme și transformări altfel impopular. Este foarte probabil că diplomație europeni vor folosi această perspectivă pentru a controla expansiunea Rusiei în zonă. Aceasta dorește să profite de înrudirile culturale slave pentru a își dovedi și că este în continuare o mare putere la nivel european și mondial.
Anunțul este menit, de asemenea, să contrazică percepții conform cărora proiectul european se află în derivă. Și, într-adevăr, profeții eșecul european nu lipsesc. Îi auzim în publicații de prestigiu spunând că de data asta gata nu se mai poate, ca acum vine sfârșitul. Această criză financiară este sfârșitul zonei euro, spun ei, această criză politică este sfârșitul Comisiei sau a Parlamentului aceasta agresiune rusă este sfârșitul solidarității europene. Și, totuși, Uniunea Europeană continuă să existe, să sancționeze, să se adâncească și să se extindă.
Poate că unele dintre motivele pesimismul european țin de criteriile folosite. Dacă luăm în considerare teritoriul, moneda, produsul intern brut, Europa ne apare ca fiind puternică. Ea ne pare ne apare ca fiind slabă doar dacă ne uităm la criterii pe care nu și le asumă cum ar fi intervenția militară în țări străine. Sau criterii pe care și le asumă dar pe care uităm convenabil să le aplicăm altor puteri. Cum ar fi coeziunea politică sau situație economică.
Poate nu ar fi rău, ca simplu exercițiu intelectual, să privim puțin Europa ca un imperiu. În această calitate știm care sunt granițele știm care este capitala imperială și știm care sunt puterile care conduc. Faptul că aceste puteri nu sunt centralizate într-un singur organism sau personaj nu este cu totul neobișnuit într un context imperial.
Să privim în jur. Statele care se află în zona de interes a imperiului și care doresc să li se permită în continuare o existență relativ independentă sunt obligate să plătească tribut. România ca membru al imperiului a primit o parte din acest tribut sub forma fondurilor norvegiene sau elvețiene. Deja acesta este element spectaculos. Tributul este o formă de cooperare specifică vremurilor antice și medievale, Uniunea Europeană rămânând, probabil, singura putere care primește un tribut sau în echivalent al unui tribut de la vecini. Mai mult, tributarilor li se cere inclusiv armonizarea cadrului legislativ. Teoretic ei au o marjă de manevră pentru a menține aparență independenței și a mulțumi electoratul de acasă. Dar, în realitate, după cum au recunoscut norvegienii cu ocazia dezbaterilor despre Brexit, această libertate este destul de restrânsa.
Se poate și mai rău. Marea Britanie a ales să se retragă din imperiu numai pentru a descoperi că acest lucru este mai greu decât pare. Nu a fost nevoie ca Europa să mobilizeze armate. Pur și simplu prietenii Europei din interiorul granițelor naționale s-au revoltat impunând concesii guvernului britanic. Marea Britanie a trebuit să țină cont de interesele de afaceri care cer continuarea relațiilor cu Uniunea Europeană precum și de interesele comunității din Irlanda de Nord care cer liberă circulație în insulă.
Atunci când te pui împotriva imperiului, însă, se poate chiar și mai rău. Marea Britanie este obligată să își formuleze independența în intervalul restrictiv de doi ani. Depășirea probabilă a acestui interval va obliga Guvernul Majestății Sale să ceară un fel de extensie. Probabil o va și primi. Dar numai cu costul unei influențe scăzute în formularea regulilor. Deocamdată, de bine de rău, Marea Britanie se separă de niște reguli pe care ea însăși cândva le-a acceptat în mod suveran. După perioada de tranziție de doi ani aranjamentul cel mai probabil este acela în care noua tranziției va impune Marii Britanii reguli pe care nu le poate influența în niciun fel. Pentru unii comentatori britanici au comparat, poate pe drept cuvânt, această stare este una de vasalitate.
Să privim la granițe. Către est, Ucraina luptă pentru a se menține ca o zonă tampon între imperiu și Rusia. Lupta din proprie inițiativă, cu un sprijin european destul de puțin consistent pe alocuri. Putem asemui Ucraina, continuând metafora, cu o marcă a Europei adică o provincie militară de graniță. Belarus este apropiat degrabă Rusiei dar are mereu grijă să păstrezi o minimă neutralitate pentru a nu supăra vecinul puternic din vest. Mergând chiar mai departe, Rusia, rivala UE la nivel regional, este obligată să ne vândă combustibil pentru a supraviețui economic. Au existat, da, momente în care petrolul și gazul rusesc au părut să dicteze politicile europene. Dar acele momente par să fie la sfârșit.
Să mergem și mai departe. Uniunea Europeană își rezervă dreptul de a impune sancțiuni unor companii aflate pe teritoriul altor state cum ar fi Microsoft și Google. Iar Microsoft și Google, companii cu bugetul mai mare decât produsul intern brut al unor state, consideră că cel mai bine este să plătească și să supună.
La sud Turcia amenință cu deschiderea robinetului de imigranți Și totuși se abține să deschidă.
Privind prin prisma acestor metafore imperiale, vedem cum Uniunea Europeană exercită puterea reală asupra altor state. Este adevărat că această putere tinde să se manifeste în special în propria regiune. Însă nici regiuni mai îndepărtate nu sunt cu totul izolate de influența europeană. La finalul anului trecut, spre exemplu, Israel era obligat să accepte, spre oroarea naționaliștilor locali, ca numite fonduri europene să fi cheltuite doar în acea parte a teritoriului israelian recunoscută de europene și nu în așezările din teritorii ocupate.
