Să aşterni rînduri despre Aurel Pantea, cel de acum, „unul din poeţii noştri de excepţie”, după judecata lui Gheorghe Grigurcu, la care achiesez, e precum ai descrie drumul spre zero, spre neant sau a doua viaţă, fiecare să reţină formularea care-i convine!, cît şi relativa lui acceptare.
În „O înserare nepămînteană”, editura Arhipelag XXI, 2014, se arată ca un receptacul de emisii poetice, părţi ale unui întreg, modernist în descendenţă bacoviană, unde poemele se potenţează mai ales luate împreună. Despre autor, membru al generaţiei 80, este născut în 1952, Al. Cistelecan a observat cu acurateţe că „Ultimul său deceniu de poezie nu e decît un jurnal de angoase, un reportaj zdrenţuit de spasme şi spaime memorate ca senzaţii ale descompunerii şi telegrafiate cît mai sec, mai non-afectiv şi non-emotiv”. Faptul că poeziile nu au titlu întregeşte senzaţia de flux neîntrerupt, dar, totodată, sugerează că Pantea nu scrie, ci e scris de poezie, care îl domină.
Versurile sunt condensate, eliptice, un soi de dări de seamă cu tăietură bărbătească, cînd „e pe cale/ să se producă evenimentul/ fără nici o urmare” şi „simţi în trup o singurătate/ din care s-au retras toate privirile”. Aurel Pantea nu zăboveşte în amănunte, îl caracterizează directeţea şi refuzul retorismului, ca în această splendidă poezie- „Într-un limbaj bătrîn/ se vede chipul unuia ce a privit/ multe apusuri (x x x)”.
Proximitatea morţii include căutarea lui Dumnezeu, deşi „îndoiala lui Toma mă presupune şi pe mine,/ cînd credinţa e ameninţată de nevoia de argumente”, iar „călătoriile mele sunt drumuri spre Emaus, cînd, fără/ să-mi dau seama,/ mă simt însoţit,/ Însoţeşte-mă, Doamne, în singurătăţile mele”. Oricum, spune: „Ştiu, Doamne, că eşti Atotputernic şi Bun,/ dar e atît de multă moarte”. Cînd „Simţi că e iarnă/ şi că se desparte suflet de suflet”, e deschis sezonul angoaselor cu salvarea neîntrezărită şi „pînă la stadiul mineral mai trebuie să se spună/ cîteva poveşti despre moarte”,
O scurtă deschidere, și prin două texte întregi, spre lumea în extincţie a volumului: “Eram între oameni strălucitori,/ eram ultimul dintre oameni,/ am simţit umilinţa cumplită/ că nu însemnam nimic,/ că mă aflam într-un loc/ unde au încetat semnificaţiile,/ că a semnifica ceva nu însemna nimic în locul/ acela,/ că toate ale mele erau obosite,/ că veneam dintr-o mare oboseală,/ pe care toate cuvintele mele o împrăştiau ca pe/ un deşert, în germinaţie,/ voiam să mă întorc şi nu mai ştiam ce/ înseamnă să te întorci undeva,/ nici prizonier nu eram, nici om liber,/ dar eram sedus de acei oameni strălucitori,/ eram pierdut pentru totdeauna,/ dar ce mai însemna totdeauna, eram ultimul/ dintre oameni (x x x)”; „Spaima aduce alămuri/ aduce fanfare,/ spaima prinde toate chipurile,/ şi lumea îmbătrîneşte subit,/ spaima pătrunde în oraşe şi glasurile scad,/ iese din limbaje muţenia,/ leşia bătrînă,/ eu aduc spaimă,/ dar asta se întîmpla tare demult,/ eu, acum, sunt vocea tîrîtoare,/ glasul ce crede că mai contează,/ şi nu e deloc aşa,/ pustiuri umede, doar pustiuri umede/ ne privesc din fiecare cuvînt (x x x)”.
„O înserare nepămînteană” a primit premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România. Pantea merita premiat, dar pentru altă carte, ca să nu aducă a aranjament. Aceasta e o simplă plachetă cu 38 de poeme, restul de pagini pînă la 80 conţinînd o prefaţă, o postfaţă şi o selecţie de opinii critice despre opera scriitorului. Iar poemele memorabile nu depăşesc degetele de la o mînă. Îl apreciez mult pe poet, dar şi mai mult adevărul.
Comentează