Premium
Lovitura de stat din 30 decembrie 1947 a fortat abdicarea Regelui Mihai si a inchis portile lagarului Republica Populara Romina pentru urmatorii 42 de ani.
Bunicul meu matern avea 20 de ani in ’47. Era la inceput de drum in viata, abia casatorit. Bunicul dinspre tata avea 32 de ani, din care ultimii 9 in uniforma Armatei Române, combatant atat pe frontul de est, unde a fost ranit la Cotul Donului, cat si pe cel de vest, pana la Budapesta.
Ma gandesc la destinul generatiei lor si la trauma intinsa pana azi. Devine, de pe acum, nerealist sa speram in lecuirea României de sechelele ocupatiei rusesti intr-o unitate de timp egala cu dictatura comunista. Cosmarul sovietic se va intinde, asadar, pe durata unui secol din istoria noastra.
Apoi, conform traditiei impuse de cele 12 ocupatii de pana acum, probabil vor veni rusii iar. Si ne vor gasi iar nepregatiti ori gata invinsi de discordia fratricida.
Acesta este un scenariu optimist. Ar insemna ca vindecarea de comunism e posibila, ca mai avem vointa si puterea sa iesim la liman si, nu in ultimul rand, ca istoria ne va mai ingadui un sfert de secol de libertate.
Privind la scara istoriei, poate vom aprecia altfel sansa vremii noastre. Si ne vom arata mai responsabili.
La 30 de ani de la caderea dictaturii ceausiste, nu mai avem scuze pentru neseriozitatea politicii, imaturitatea civica si amatorismul guvernarii. A continua in ritmul lamentabil-sinucigas al ultimelor trei decenii ar insemna ca România nu merita democratia.
Sa nu uitam ca acum cateva luni coboram, inca, spre fundul prapastiei. Ne-am salvat in ultimul moment. E vestea buna a anului ce se incheie. Vom sti sa facem din 2020 anul descatusarii si unirii energiilor constructive ale acestui popor?
COMENTARIUL ESTE ASUMAT DE AUTOR
