Premium
“Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, a paisprezecea carte publicată de scriitoarea Cristina Nemerovschi, surprinde cititorul și în același timp nu-l dezamăgește. Nu-l dezamăgește, pentru că și în acest roman avem parte de elementele care au consacrat deja proza autoarei: personaje puternice și captivante, nonconformism, revoltă, filosofie, multă introspecție, umor, o poveste de iubire (aproape) imposibilă. În același timp, de la primele pagini romanul este o reală surpriză: a scris pentru prima dată oare Cristina Nemerovschi un thriller polițist?
Romanul debutează cu un prolog, ca și la cărțile anterioare ale Cristinei, în care autoarea dezvăluie o parte din miza cărții: cum te-ai simți dacă într-o bună zi te-ai trezi și nu te-ai mai recunoaște? Avem de-a face așadar cu tema înstrăinării de sine, care aici, în “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, ia forma unor tulburări psihice, pentru care personajul principal – pe nume Ana – se internează de bunăvoie într-un sanatoriu. Multe pasaje descriptive vorbesc despre tulburările pacienților de acolo: anxietate, depresie, bipolaritate, psihoze, narcisism, sindromul borderline. Partea aceasta introspectivă este însă bine strunită și devine ușor fundalul pe care se desfășoară intriga polițistă. Ea nu acaparează, ci doar completează și dă o anumită profunzime. Avem de-a face cu cinci personaje principale: Ana, o studentă care a trecut printr-o dramă familială, după ce și-a pierdut mama și acum încearcă să-și pună viața cap la cap; sora ei, Cris, o adolescentă rebelă, care o vizitează la sanatoriu și decide să rămână acolo o perioadă; misteriosul și carismaticul Sin, apoi iubita lui, Sagri, o scriitoare binecunoscută, cu o personalitate excentrică și explozivă. Trupa este completată de Punky, un puști anarhist și ușor violent, care va face o pasiune pentru sora Anei.
În prima parte a cărții, ai senzația că personajele doar se tatonează, încercând să afle cât mai multe unele despre altele. Atracție-respingerea, teamă-interes, toate senzațiile lor sunt descrise în amănunt. Partea de thriller polițist începe odată cu moartea unuia dintre personajele cheie, eveniment în urma căruia toți ceilalți vor ajunge suspecți. Cum am văzut că au notat deja cititorii cărții, Cristina Nemerovschi se joacă aici efectiv cu mintea ta, făcându-te să iei la bănuit pe fiecare dintre cei implicați în poveste, iar finalul este unul la care chiar nu te-ai fi așteptat.
Așa cum s-a mai întâmplat și în romanele ei precedente, citind “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” aproape uiți că ai în fața ochilor niște personaje create. După 30, 40 de pagini, ajungi să fii convins că sunt oameni reali, în carne și oase. Unul dintre meritele autoarei este că intră adânc în psihologia personajelor ei, nu lasă nimic hazardului, le controlează și ți le prezintă în toată autenticitatea lor. Pentru romanul de față, Nemerovschi a povestit în interviuri că s-a documentat atent, și uneori chiar ai senzația că paginile care explică simptomele unor boli psihice sunt scrise de un psiholog. În plus, a folosit o parte din experiența personală pe care a avut-o cu anxietatea și atacurile de panică. Toate acestea însă sunt perfecte integrate în acțiunea cărții– povestea revenirii la suprafață a Anei, împăcarea ei cu trecutul, reconectarea cu propriul drum.
Analiza socială este prezentă și aici, nu puține trăsături ale conaționalilor noștri ajung biciuite cu umor negru, care te pune pe gânduri. Spre deosebire însă de trilogia “Sânge satanic”, de pildă, în această carte defectele unor categorii sociale sunt prezentate cu un soi de blândețe și cu înțelegere. De altfel, una dintre caracteristicile principale ale personajelor este absența emiterii unor judecăți de valoare – ele observă atent, dar nu judecă pe nimeni. Apare și ideea că fiecare om are o poveste personală, care nu poate fi cu adevărat simțită de ceilalți, iar acțiunile lui sunt mereu ghidate de acea poveste, pe care doar el o știe.
Mesajul este în întregime unul pozitiv, chestie aproape ironică, dacă ne gândim cum autoarea a fost acuzată pe nedrept de atâtea ori de “pervertirea” tinerei generații, deoarece cărțile ei ar fi prea libertine. “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” îți spune să lupți și să te regăsești, oricât ar fi de greu. Îți spune că averea cea mai mare pe care o poate avea cineva este propriul sine, experiența de viață adunată de-a lungul timpului. La asta nu trebuie renunțat, oricât de dure ar fi loviturile primite din afară.
Cu un mesaj aproape terapeutic, romanul este bine scris și nu plictisește. Are doza potrivită de suspans, de dinamism, dialoguri veridice și nu se îndepărtează de la stilul direct și autentic, pe alocuri sensibil, cu care Cristina Nemerovschi și-a obișnuit cititorii.
Un comentariu de Alexandru Petria, scriitor
