Premium
Spectacolul ofensivei liberale pentru ”revenirea la două tururi” s-a cam încheiat. Acum, că fumul s-a mai risipit, putem înțelege mai bine ce s-a întâmpat cu adevărat. Singurul rezultat notabil al înfruntării publice PSD-PNL pe tema modului de scrutin la primării este menținerea UNPR pe scena parlamentară și după 2017 încolo. Ceea ce, pentru mine, pare că a fost și obiectivul real al ”disputei” ușor neverosimile iscate la început de an, pe când partidele încă nu se dezmeticiseră după sarmalele și vinul de sărbători.
Am spus neverosimilă, pentru că era greu de înțeles de ce liberalii s-au trezit dintr-odată frustrați de alegerea într-un singur tur, pe care o agreaseră cu PSD la masa verde.
Am să explic ce cred eu că s-a întâmplat și mai ales care a fost finalitatea reală.
Așadar, UNPR se afla într-o situație extrem de dificilă după peripețiile toamnei lui 2015 (scandal de plagiat, moartea polițistului Gigină, incendiul Colectiv și căderea guvernului Ponta). Nimeni nu mai voia să se asocieze cu acest partid, până mai ieri curtat și de social-democrați și de liberali. Șansele de a se valida pe propriile picioare erau infime.
Singurul loc unde putea fi inserat UNPR, în mod natural, era PSD. Dar pesediștii înșiși nu mai erau deloc fericiți de o colaborare între ei și oamenii lui Gabriel Oprea. Nu doar problemele de imagine ale liderului și partidului au cântărit, ci și jocul la două capete pe care UNPR l-a făcut în vară între social-democrați și liberali (Iohannis).
Cum să-i convingi pe cei de la PSD să ia în remorcă și în 2016 partidul lui Gabriel Oprea? Foarte simplu. Fluturi un ”pericol mortal”, așa cum este votul în două tururi (de-a dreptul traumatizant pentru urmașii lui Adrian Năstase) și le arăți că singura scăpare e UNPR, partid care azi deține o pondere impresionantă în Parlament (circa 10%). Alături de PNL, UNPR putea schimba, chipurile, soarta alegerilor locale din 2016, prin revenirea la votul în două tururi. Târgul a fost simplu: UNPR primește 30 de locuri eligibile în viitorul Parlament (aproximativ 6% ca pondere) și rămân alături de PSD pe varianta cu un singur tur la primării.
De fapt, n-a fost un târg real, ci unul mimat. Liberalii au declanșat ”războiul” în bună înțelegere cu Dragnea pentru a-l ajuta pe șeful PSD să-și convingă colegii că UNPR, așa rău cum e, trebuie remorcat în viitorul Parlament.
Al cui este UNPR și de ce e așa important să aibă o pondere în orice Parlament? Ca să-l descriem mai bine, aș zice, metaforic, desigur, că UNPR este ”cipul” reglator care i se implantează democrației din România, ca să nu producă rezultate nedorite.
Democrația este departe de a fi perfectă, nu spun ceva nou. Fie și dacă se uită la ultimii 25 de ani de parlamentarism în România, unui observator atent nu i-ar putea scăpa cîteva efecte colaterale negative. Ascensiunea PRM, un partid extremist, comunist nostalgic, anti-occidental exact în perioada în care România fusese invitată să-și negocieze intrarea în Uniunea Europeană (anul 2000). Evenimentele din vara lui 2012, tot ”democratice”, nu-i așa?, care au aruncat o uriașă umbră de îndoială asupra României pe plan internațional. Ar mai putea fi date și alte exemple: ”marțea neagră”, guvernarea ”minoritară” Tăriceanu, asalturile repetate ale politicului asupra justiției, într-un joc, până la urmă și el democratic, de re-echilibrare a puterilor în stat.
Tradiția și anumite cutume nescrise pot juca acest rol reglator în democrațiile consolidate. Dar nu e cazul României. Și atunci, dincolo de ecuația reprezentării prin alegeri, sistemul plantează acest mecanism corectiv subtil, sub forma unui grup parlamentar care, în momente critice, poate juca un rol crucial.
A fost până acum UNPR un asemenea mecanism? Judecând după fapte, e greu să negi această evidență. UNPR s-a înființat în 2009, atunci când ecuația guvernării părea imposibilă și a contribuit la funcționarea unei majorități fragile, care a avut ca misiune realizarea unor reforme grele și echilibrarea macro-economică a României. În 2014, după destrămarea (previzibilă) a USL, UNPR a acționat, în același sens, pentru menținerea unei majorități parlamentare stabile. În 2015 chiar, UNPR și-a jucat de câteva ori rolul reglator: a fost gardianul legislației judiciare, atunci când un grup politic pregătea un asalt asupra Codului Penal, a asigurat majoritatea pentru trecerea prin Parlament a Strategiei Securității Naționale, a împiedicat intrarea în vigoare a unor măsuri populiste din Noul Cod Fiscal.
Sigur, mulți vor întreba: pe cine reprezintă UNPR? Evident, pe nimeni. Expresia consacrată și devenită ridicolă – ”partidul interesului național” are totuși o noimă, exact în sensul acela ”nedemocratic” de reglator, de corector al tendințelor colective uneori oarbe și distructive ale poporului și politicienilor.
Evident că ideea în sine de corp străin, implantat este scandaloasă. Imaginea UNPR și a liderului nu a fost nici ea de natură să faciliteze acceptarea tacită a unui asemenea mecanism de corectare a reprezentării: partid de traseiști, oportuniști, oaste de strânsură, lider lipsit de charismă. În momentul în care partidul și liderul au devenit mai vizibili, s-au confruntat cu o puternică reacție publică de respingere. Câtă vreme a păstrat o anumită discreție pe scena politică, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, UNPR nu a tulburat standardele morale ale societății.
Prezența UNPR în viitorul Parlament rezolvă și o problemă de echilibrare între PNL și PSD, pentru marea coaliție care urmează să se formeze. Votul în două tururi ar fi adus un avantaj prea mare PNL. Votul într-un tur aduce un avantaj mai mare PSD. Cum am spus de câteva ori, pentru a avea o coaliție ultra-majoritară stabilă e nevoie de două partide cu ponderi relativ egale. Ei, bine, UNPR vine să rezolve și această discrepanță între PSD și PNL, produsă de votul într-un singur tur la primari. PSD va avea la locale și parlamentare un avans de 6-8% în fața liberalilor. Dar el va fi anulat de Pactul PSD-UNPR, prin care social-democrații cedează 30 de locuri către UNPR.
Vom avea, deci, PSD și PNL, de mărimi aproximativ egale, plus UNPR, acel mecanism reglator, acel ”buton nuclear” la dispoziția sistemului în situații limită.
Sigur e că votul în două tururi ar fi avantajat partidele mici anti-sistem și ar fi împiedicat realizarea unei mari coaliții PSD-PNL, pe care Iohannis mizează după 2017, pentru a realiza marile reforme restante din România. Există liberali, fără îndoială, care nu-și doresc o asemenea mare coaliție, pentru simplul fapt că trebuie să cedeze 50% din plăcintă. O coaliție cu o majoritate la limită și unul sau două partide mici ar fi fost preferabilă. Există liberali mai puțin interesați de ”marile reforme” ale lui Iohanis și mai preocupați de câștigarea puterii în administrația locală, cea din care își trage seva orice partid. Așa ceva nu va fi posibil cu votul într-un singur tur.
Unii liberali au luat în serios demersul conducerii partidului privind votul în două tururi și au sperat că ofensiva lor va duce la răsturnarea situației. În realitate, nu a fost decât un instrument de presiune de care Dragnea avea nevoie ca să-și convingă partidul să cedeze 30 de parlamentari celor de la UNPR. Asta pentru că, întotdeauna, dincolo de spectacolul politic de zi cu zi, mai există interesele Regizorului, iar ele transcend interesele meschine ale partidelor.
