După puciul eșuat din Turcia, am urmărit ca întreaga planetă interviul dat pe CNN de președintele Erdogan.

Dincolo de spusele din interviu mi-a rămas întipărit în memorie un lucru pe care nu îl remarcasem în imaginile cu președintele Turciei de până atunci: privirea acestuia. Un mod terifiant de a privi „prin” oameni, cu ochii goi, de pocherist impasibil, dezvăluind o siguranță și o liniște abisale, înspăimântătoare. Cu mesajul „Eu știu cum stau lucrurile, voi nu” subînțeles.

Mi-am dat seama apoi că mai întâlnisem privirea și atitudinea aceea. M-am gândit mult timp la cine. Și am avut o revelație: la Vladimir Putin. Aceeași atitudine, aceeași uitătură.

Explicațiile coincidenței stilului celor cei doi sunt destul de evidente – ei înșiși sunt lideri destul de congruenți. Cu satisfacția găsirii perechii atitudinale a lui Erdogan, am renunțat să mai caut personaje similare în memorie, până ieri, când am realizat privind știrile la televizor că avem și noi în politica românească o postură publică și o privire de același fel: Liviu Dragnea, președintele PSD.

Nu vreau în vreun fel să demonizez politicianul român în cauză – este departe de magnitudinea celor doi președinți de țară și de „apucăturile” lor. Dar, nu pot să mă întreb de ce ținuta domnului Dragnea transmite același mesaj autoritar privitorului român. Și nu numai privitorului, ci și ascultătorului – tonul vocii politicianului fiind inclus în stilul acesta personal de „calm terifiant sugerând o mare putere”.

Bineînțeles că un asemenea „stil” este „jucat” – cu mai mult sau mai puțin talent – pe o scară care coboară de la Putin, la Erdogan, până la Dragnea.

Pericolul – care se vede cel mai bine la primii doi – este că stilul acesta asumat pentru terți devine încetul cu încetul „fire” a persoanei.

Domnul Dragnea are totuși multe șanse să redevină „uman” / natural / firesc: e mai tânăr, a împrumutat maniera în cauză de mai puțin timp. De obicei această re-devenire se petrece după ce (iluzia că ai) puterea se pierde. În PSD există două exemple marcante (pe lângă multe altele mai minore) în acest sens: Adrian Năstase și Miron Mitrea. Cei doi vorbeau din vârful buzelor, priveau în zare chiar dacă se aflau într-un birou fără ferestre, se uitau „prin” interlocutori, mestecau vorbele cătinel, cătinel, ca și cum ar fi vorbit permanent în citate. Acum nu mai au atitudinea respectivă. Parcă s-au re-umanizat: nu mai zâmbesc superiori și plictisiți, ritmul vorbelor lor este iar firesc, privesc din nou în ochi compatrioții. E ca în parabola militară, când caporalul nu s-a dezumflat până nu i s-au dat jos tresele de pe umeri.

La ce folosește o asemenea atitudine lui Dragnea? Ei, la multe! Toată lumea își aduce aminte de Putin făcându-l pe moment pe industriașul Deripaska să semneze o hârtie fără s-o citească. Merge în Rusia! Merge acum și în Turcia.

Dar la noi? Merge la PSD. Nevoia de tătuc dur, dar patern, de „mână de fier în mănușă de catifea” este încă o necesitate – se pare – la social democrații români. Poate acesta este chiar ultimul liant care mai ține la un loc metastatica structură îmbătrânită și dez-ideologizată politic a PSD-ului.

Cum să mai ții la un loc numeroșii „miliardari de stânga”, cum să mai dai o culoare politică roșiatică baronilor PSD locali cu elicopter la scară? Cu giumbușlucurile tinerești și intelectualitatea doctorală a lui Ponta nu a mers.

A trebuit să apară Liviu Dragnea – un personaj vetust pentru mileniul trei, dar recognoscibil și strict necesar în partid. Dragnea este pentru simpatizanții tradiționali ai PSD ușor „deductibil” din linia simpaticului, dar fermului liberalizator al comunismului, Ion Iliescu sau a durului cu voce cântată și cu zâmbet ucigător Adrian Năstase. Amintesc aici doi lideri ai PSD care au împrumutat aproape până la identificare personală „stilul Năstase” – Ecaterina Andronescu și Titus Corlățean.

De ce ar avea nevoie România de asemenea politicieni? Cred că este un mod demult depășit de a te impune ca lider. Lumea de astăzi respinge ca pe o atitudine aberantă o asemenea abordare. Managerul / liderul economic / politic / administrativ din mileniul trei nu mai este cineva de tip dictatorial – un Napoleon, un Alexandru cel Mare care merge înaintea întreprinderii / partidului / primăriei urmat cu sfințenie de subordonați / membri / cetățeni. Liderul de azi nu mai merge „înaintea oastei” strigând slogane goale de conținut. Liderul este acum cel din urmă, cel care stă cu discreție „în spatele” comunității, cu grija ca și cei mai puțin capabili membri ai comunității să meargă pe aceeași cale cu întreaga structură umană din care este parte.

Are nevoie România de un lider puternic și autocratic? Care să spună jumătăți de adevăr (vezi Rusia și Turcia), restul rămânând subînțeles drept „secret pe care îl știu doar eu și oamenii mei”?

Asta ne trebuie în timpul alegerilor? Așa ceva ne trebuie la putere, la guvern? O autoritate care să vină dintr-o atitudine de tip – „Stați liniștiți. Fiți calmi. Stați la locurile voastre! Baronii PSD lucrează pentru binele vostru. Și doar EU îi pot ține în mână!?”

Nu ar trebui să se întâmple așa ceva din toamnă. Ar fi o întoarcere în trecut. Ar fi o ieșire „în decor” a României, ca a Rusiei sau a Turciei.

Atenție! În teritoriu, în județe, baronii se pregătesc pentru o asemenea Românie. Mecanismul perfect uns în anii ce au trecut al PSD este perfect pregătit să macine iarăși potențialul României în anii care vor urma. La fel cum a guvernat 15 ani din ultimul sfert de veac.

O viitoare Românie condusă cu calm șiret de Liviu Dragnea așteaptă doar voturile noastre.
I le dăm?