Ceva e putred în Norvegia

Cazul familiei Bodnariu, tratat pe larg și cu multă pasiune în presa din România și în mediul online, a împărțit preopinenții în cel puțin trei categorii de mesaj.

Unii sunt apărători înfocați ai familiei și folosesc orice  informații neverificate, indiferent cât de năstrușnic sau conspiraționist ar suna, pentru a demonstra abuzul autorităților norvegiene, care, practic, au luat cei cinci copii și i-au plasat în custodie până la finalizarea anchetei. Statul norvegian disprețuiește religia și, în numele laicismului exacerbat, confiscă odraslele familiilor suspectate de îndoctrinare. Populația norvegiană se confruntă cu o problemă de ”inbreeding” (încrucișări repetate în cadrul unui grup de restrâns de apropiați, rude) și are nevoie de material genetic pe care îl obține de la copiii imigranților confiscați. Norvegia are o tradiție în abuzul copiilor - vezi cazurile documentate despre copiii proveniți din relații cu ocupanții germani, stigmatizați și maltratați imediat după război chiar de populația norvegiană. În fine, mai sunt și alte teorii de același tip, care, chiar dacă se pot baza pe fapte, sunt răstălmăcite în fel și chip pentru a demonstra că în dosarul Norvegia versus Bodnariu, familia românilor are câștig de cauză.

Mai sunt, de cealaltă parte, cei care resping orice fel de speculație și acordă credit total Serviciului de Protecție a Copilului din Norvegia până la o probă contrarie. Ei pun ”isteria” creată în jurul cazului Bodnariu pe seama unor diferențe culturale de netrecut între scandinavi, adică, cei care acordă o atenție deosebită cazurilor de rele tratamente și abuzuri în familie, cu accent de protejarea copiilor și români (sau alte categorii de est-europeni sau orientali), unde există o tradiție a violenței domestice ca act pedagogic și o atenție scăzută față de mici detalii care pot traumatiza copiii pentru toată viața. Sigur, și aici apar referiri la religia părinților (penticostală) și generalizări legate de comportamente și cutume ale credincioșilor din acest cult creștin, care sunt în contradicție cu modernitatea și civilizația.

Mai există și categoria celor mai puțin pasionali sau neinteresați, pur și simplu, de acest caz, care așteaptă informații oficiale, fără a da verdicte.

Nașterea acestei dezbateri, cu prejudecățile și speculațiile aferente, este cumva naturală. Și asta pentru că autoritățile norvegiene nu fac încă publice informațiile din dosar, pentru că ancheta este în desfășurare. Pe de o parte, avem declarații liniștitoare din partea statului norvegian, care pun accent pe proceduri și încredere în proceduri. De cealaltă parte, avem declarații ale familiei și susținătorilor ei, care, evident, își afirmă nevinovăția și continuă să se arate nedumeriți de tot cursul evenimentelor. O familie despărțită de copiii ei (situația curentă) este o dramă emoțională de înțeles.

Dintr-o asemenea situație ermetică informațional, e normal să apară tot felul de teorii și știri alternative.

Și, totuși, există câteva fapte și surse de încredere.

1. Fapt este că niște copii au fost separați de familia de origine în baza unor suspiciuni ridicate de Serviciul de Protecție a Copilului
2. Fapt este că acest caz, Bodnariu, nu este un caz izolat. Au fost cazuri frecvente de copii separați de familiile lor din diverse motive. Au fost și cazuri în care instanțele de judecată norvegiene au dat câștig de cauză familiilor, chiar după o decizie definitivă nefavorabilă a SPC norvegian.
3. Fapt este că o documentare, publicată prima oară în 2012 de o profesoară universitară din Norvegia, pune în evidență o listă de motive hilare sau absurde invocate la separarea unor copii de familiile lor. (vezi AICI).
4. Fapt este că, într-adevăr, în Norvegia, câteva mii de copii născuți din legături ale populației native cu militari germani, în timpul celui de-al doilea război mondial, au fost stigmatizați, plasați în medii instituționalizate sau familii adoptive și abuzați crunt. Pentru asta statul scandinav a plătit despăgubiri recent și, bineînțeles, a fost un eveniment cu ecouri internaționale, cu care Norvegia n-are niciun motiv a se mândri, dimpotrivă.

A intepreta însă abuzurile norvegienilor asupra vlăstarelor născute din legături cu naziștii (inclusiv experimentele dubioase cu LSD, certificate în câteva cazuri) ca o tradiție poate fi o răstălmăcire a relației cauză-efect. Dimpotrivă, am putea spune la fel de bine că, tocmai pentru că a existat această poveste rușinoasă din istoria recentă a poporului norvegian, statul scandinav a devenit extrem de vigilent (la limita exagerărilor) cu orice caz de tratament nepotrivit al copiilor în familii. Adică, un fel de comportament colectiv compensatoriu.

Nu se pot nega nici diferențele culturale. Am văzut în repetate rânduri copii români supuși abuzurilor și violenței (cel puțin de limbaj) în școlile din România, fără ca părinții să se autosesizeze. Cu atât mai mult suntem îndreptăți să credem că familia medie de la noi are o toleranță mai mare la metode primitive de disciplinare a copiilor (Bătaia e ruptă din rai e un proverb românesc încă de mare actualitate printre români). Ceea ce la noi e privit cu îngăduință în Norvegia e judecat după standarde educaționale mai moderne, iar familia Bodnariu trăia în Norvegia, nu în România.

Dincolo de cazul Bodnariu, ceva e putred în Norvegia în legătură cu modul în care acest atotputernic Serviciu de Protecție a Copilului acționează. Ne place sau nu, motivele de suspiciune scoase din propriile dosare SPC, chiar de către o profesoară din Norvegia, cu o credibilitate încă nepusă de nimeni la îndoială, distrug iremediabil buna credință a Barnevernet. Iar ele sunt documentate încă din 2012, timp în care scandalurile și nemulțumirile celor care au devenit ținte au ținut prima pagina a gazetelor in mai multe țări.

Statul norvegian, având toată această evaluare la îndemână, greșește atunci când nu accelerează ancheta și lasă opinia publică în ceața informațională a speculațiilor. Contextul general și istoria nu sunt deloc favorabile autorităților scandinave, iar tergiversarea, oricât de mult ar putea fi justificată de o studiere atentă a probelor, nu face decât să decredibilizeze și mai mult demersurile oficiale.