Premium
O știre a zguduit din temelii ce mai era de zguduit din încrederea în justiție: achitarea presupușilor torționari ai disidentului Gheorghe Ursu. În obișnuita notă, toate tunurile au fost orientate spre instanța de judecată, care și-a permis să achite persoane care deja fuseseră declarate vinovate de procurori. Fără a aștepta motivarea instanței, toată lumea s-a grăbit să prezinte public propria ipoteză și propriul adevăr.
Dacă toate ipotezele care ar fi justificat condamnarea au fost deja prezentate în ample materiale de presă, pe care nu le putem combate sau nega, nu putem să nu ne punem și câteva întrebări, născute din informaţii vehiculate în sistemul judiciar:
- Dacă soluţia de achitate a fost generată de un probatoriu incomplet?
- Dacă procurorul de caz a comis o eroare de încadrare care a dus la achitare?
- Dacă avem de-a face cu o interpretare unilaterală a unor probe nelămurite în mod neechivoc?
- Dacă instanţa a constatat o lipsă de imparţialitate în analiza şi expunerea probatoriului?
Până la publicarea motivării soluției dispuse nu rămâne decât să așteptăm și să vedem cine e de vină pentru această palmă pe obrazul istoriei. Procurorii care au făcut ancheta sau judecătorii care au dat o soluție greșită? Dacă în primul caz efectele sunt dezastruoase, în cel de-al doilea există șansa căilor de atac.
Tot timpul în discuțiile despre "vânătoarea" peștilor mari se aduce în atenție cazul "Al Capone". Şi pe el l-au prins cu evaziune fiscală, deși era autorul unor atrocități. Da, însă mai există un aspect: măcar faptele de evaziune fiscală au fost probate suficient de bine pentru a obţine condamnarea.
Evoluția sistemului judiciar nu se poate realiza decât în paralel cu o educație juridică a populației. Trebuie să învățăm că adevărul juridic se contruiește pe fapte și probe. Un caz solid va rezista în instanță numai în măsura în care e susținut de probe și raționamente juridice pertinente. Lipsa acestora nu poate şi nu trebuie să fie suplinită de revolta opiniei publice.
