Premium
La mijlocul lui 2014 am fost într-o vizită în Germania, împreună cu invitați din mai multe țări socotite a fi cu probleme democratice. În general, ceilalți oaspeți erau din Orientul Mijlociu și Nordul Africii în timp ce Uniunea Europeană era reprezentantă de mine și de o doamnă din Ungaria. M-am bucurat puțin de problemele celuilalt: măcar România nu era singură.
Citind recent în Deutsche Welle articolul A silent coup in Poland? („[Se întâmplă] o lovitură [de stat] discretă în Polonia?”) am avut ocazia să văd cât de mult a evoluat percepția de atunci și până acum. Nu în sensul că România a făcut salturi gigantice înainte (deși putem vorbi despre progrese). Ci, mai ales, prin comparație cu derivele de la democrație ale vecinilor care s-au intensificat sau, cel puțin, au devenit mai vizibile.
Să ne uităm, așadar, prin vecini
Spațiul ex-sovietic
Să începem cu Rusia, care, odată cu ocuparea Crimeei, este de facto vecină cu apele noastre din Marea Neagră. În 2014, țara se afla deja pe un curs de întărire a autoritarismului lui Putin. Între timp a intervenit ocuparea Crimeei și a estului Ucrainei și, mai nou, implicarea în conflictul sirian. Atitudinea războinică și controlul media au revigorat imaginea lui Putin ca erou național, chiar și în condițiile în care sancțiunile și devalorizarea petrolului au lovit greu economia rusă.
Mai grav în relația Occidentului cu Rusia este că Vladimir Putin nu este cel mai rău partener de dialog. Există temeri că înlăturarea lui nu ar servi atât cercurilor liberale din Moscova sau de la Sankt Petersburg, cât naționaliștilor.
Ucraina invadată parțial de ruși riscă sa devină, dacă nu a devenit deja, un stat eșuat. Mișcările înarmate de extremă dreaptă, chiar dacă nu sunt atât de puternice pe cât zice propaganda rusă, prezintă o problemă reală. Dealtfel, Ucraina trece de la o fază târzie de întărire a identității naționale. Este de sperat că identitatea nou născută va fi una tolerantă, dar nu este deloc sigur.
Moldova a pierdut în mod „misterios” echivalentul a 13% din PIB și asta a dus (desigur) la nemulțumiri masive. Coaliția pro-europeană este slăbită în timp ce apropiații Moscovei au primit noi forțe.
Belarus este, în continuare, o dictatură.
„Balcani”
Grecia are o problema de echilibru financiar. Ultimul acord cu creditorii reprezintă doar o modalitate comună de a aborda problema, dar nicidecum o garanție de ieșire din criza sistemică.
Citește și: Grecii ies din nou în stradă împotriva austerității.
Evident, nu este vorba în criza greacă de o limitare a democrației (deși voci extreme din tabere pro- și anti- austeritate ar argumenta contrariul). Dar este o problemă de stabilitate.
Turcia (dacă acceptăm să o considerăm în Balcani) este și ea confruntată cu o întărire a puterii Partidului Justiție și Dezvoltare (conservator de inspirație islamistă). Năzuințele otomaniste nu se văd doar în ambițiile geopolitice renăscute, sau reprimarea demonstrațiilor din Taksim, ci și în detalii precum în noul palat prezidențial al lui Erdogan, care are nu mai puțin de 1.000 de camere.
https://www.youtube.com/watch?v=qg89nRrE8QU
Bulgaria are o problemă mai veche de (in)toleranță etnică, manifestată de obicei în relația cu populația romă și cea turcă. Valul de migranți adus de criza refugiaților a dat „șansa” acestei intoleranțe să se manifeste și în relații cu migranții musulmani. Un raport Oxfam, de exemplu, acuză poliția bulgară de brutalitate, bătăi și extorcare de bani.
Citiți și „Revoluțiile Estului”: România, Bulgaria, Ucraina și Moldova.
Grupul de la Vișegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia)
Criza refugiaților i-a dat lui Viktor Orban ocazia să arate lumii o manifestare a conceptului său de democrație iliberală. Nu vorbim aici strict de refuzul Ungariei de a accepta refugiați - care este (până la intervenția UE, cel puțin) o decizie suverană, ci de propaganda internă. Ideea că Ungaria a apărat încă din Evul Mediu - Europa creștină de hoardele musulmane seamănă întristător de mult cu discursul ceaușist din anii '80 și '90.
Laszlo Toroczkai, primarul din Asotthalom, Ungaria amenință refugiații cu forțele armate ale satului pe care îl conduce. Puteți vedea întregul videoclip tradus în engleză pe Youtube.
Slovacia are și ea o anumită istorie de intoleranță, dar în actuala criză s-a remarcat mai ales prin gafe. O propunere a fost aceea de a selecta refugiații și a primi doar creștini. Ne putem întreba de ce se teme Slovacia. În definitiv, statul slovac se declară capabil să monitorizeze fiecare musulman. Serios, aceasta este declarația prim-ministrului slovac Roberto Fico, citat de The Independent.
În cazul Cehiei, Reuters vorbește de abuzuri ale poliției.
Dar nu este vorba doar de refugiați. Articolul despre Polonia din Deutsche Welle vorbește despre cooptarea în guvern a unor figuri discutabile. Ministrul Apărării, Antoni Macierewicz, partizan al teoriilor conspiraționiste, este atât de controversat încât Beata Szydlo a trebuit în campanie să promită că nu îl va nominaliza în guvern pentru a nu speria proprii alegători conservatori.
Mariusz Kaminski, noul coordonator al serviciilor secrete și fost șef al DNA-ului polonez a fost condamnat pentru abuz în serviciu, fiind condamnat cu sentință care nu este definitivă, la trei ani de închisoare și interdicția unor drepturi. El a fost grațiat de președintele Poloniei imediat după nominalizare.
Un soi de noroc istoric
Prin comparație cu evoluțiile acestor țări România, în mod surprinzător, iese în evidență în mod pozitiv. Este vorba și de un fel de noroc. 2012, momentul nostru de frământare internă, este suficient de îndepărtat în trecut, în timp ce alte state din regiune au probleme mai recente. Deja la finalul lui 2014, Wess Mitchels, președinte al CEPA, consideră România un model de democrație.
„Cred că deja sunteţi un model de democraţie în această regiune. Am început prin a vorbi despre provocările pe care le înfruntă democraţia românească. (...) Deci cred că sunt puncte luminoase şi că democraţia românească merită să fie lăudată pentru progresele reale şi dificile pe care le-a făcut. Şi ar trebuit să apăraţi aceste progrese.”, a spus el pentru Hotnews.
Declarația cuprinde o doză solidă de politețe diplomatică. Dar asta nu înseamnă că România nu a înregistrat progrese reale. Mitchels saluta pe atunci urmărirea penală a lui Mircea Băsescu ca un semn al independenței Justiției. Din acel moment încoace DNA a trimis în judecată și alte nume cu greutate. Alegerea unui etnic german ca președinte este, și ea, un semn că pentru români oferta politică contează mai mult decât apartenența etnică. Demonstrații de stradă succesive de stradă au pretins o democrație mai profundă.
Mai contează și faptul că România nu este în calea rutelor de migrație. Nu cred că populația României ar fi în mod particular ostilă (deși nu știi niciodată pe unde mai construiește un zid primarul Cherecheș). Dar nu putem exclude abuzuri ale Poliției sau ale altor autorități.
Putem vorbi și de un pattern prin care România întârzie sau ezită să se alăture trendurior din regiune. Uneori această tendință ne dăunează. De exemplu, românii au avut ultima revoluție în 1989 și una din cele mai lente tranziții spre economia de piață. Alteori ne folosește. Spre exemplu, țara noastră nu a fost afectată de violențele din fosta Iugoslavie, nici de cele din spațiul ex-sovietic.
La ce bun?
Oportunitățile în politica externă ale acestei situații sunt (sau ar trebui să fie) evidente. Dar există și oportunități interne de a construi un brand de țară. Spun interne pentru că un asemenea brand nu se poate reduce la o frunză verde sau o țărăncuță cu ceas scump, ci trebuie să susțină valori pe care populația țării să poată să și le asume. Ideea că românii sunt prea relaxați ca să urască este fix acest gen de idee în care ne-am putea regăsi.
Nu aș putea spune, însă, că autoritățile au fost eficiente în a utiliza acest avantaj competitiv regional. Strategia în relația cu valul de refugiați a fost confuză, România rămânând și cu cote impuse, și cu faimă rea. Vineri, primirea șefului Dumei de Stat a fost cel puțin o gafă de comunicare. Avem, însă, un nou guvern. Poate, cine știe, lucrurile se vor schimba în bine.
