Încearcă să te intimideze. Arată sigur pe el, îşi aranjează cu hotărâre cureaua, cravata, scoate un sunet indefinit ca să-şi regleze vocea. Şi vorbeşte de sus, ca şi cum ar fi singurul deţinător al adevărului. Sau măcar unul dintre puţinii iniţiaţi, membru al unui club unde nu are acces fitecine. E pătruns de propria importanţă, exersează cu tupeu ariile persuasiunii. Este ironic cu subordonaţii.
Nu cred că nu l-aţi văzut, la diferite firme, în parlament, în guvern, printre scriitori şi jurnalişti. Are aerul că România se sprijină pe umerii săi. Dacă ar strănuta, negreşit ar urma o mare nenorocire, un cataclism. Nu are ezitări, se crede întruchiparea lucidităţii.
E protocolar în public şi colocvial spre golănaş în privat, semnează cu toate titlurile academice, proţăpite înaintea numelui. Dacă are, normal. Cum le-a obţinut, e o altă poveste. Cum altă poveste e şi cum şi-a obţinut averea.
E un om de bază. Tu, un pulifrici în viziunea respectivului. Vrea să-l cauţionezi cu încrederea ta, să-i accepţi deciziile. Să-l aplauzi, de ce nu?
Cum să te aperi de el, să-i conştientizezi goliciunea interioară, impostura, să nu accepţi să te domine? Există o metodă pe care am exersat-o, funcţionează de minune. Îl detaşezi cu ea, fulgerător, de aureola pe care i-o dau temporar funcţiile, atributele exterioare ale autorităţii. Am învăţat-o din scrierile lui Winston Churchill. E simplă. Îl imaginezi pe deputat, pe ministru, pe administratorul de societate comercială, pe vreun critic literar sau ziarist înfumurat pe toaletă. Scremându-se, cu ochii deveniţi oblici de la constipaţie. Şi sigur te apucă râsul. Sau doar surâzi, dacă eşti chiar în faţa lui, şi-ţi păstrezi mascată brusca înveselire. Încercaţi şi-o să vă convingeţi. I se spulberă ascendentul.
Acum, probabil, unii o să se întrebe de ce am surâs, uneori, de fapt, lângă ei. Foarte bine. Măcar să le dea ocoale, prin capete, un subiect tăios de meditaţie.
Comentează