Are în jur, e drept, o coaliție solidă de televiziuni dispuse la un sprijin impresionant (și un pic îngrijorător), lucru contrabalansat puternic în spațiul scris și virtual, unde conștiințele sunt mai libere și unde ”direcția editorială” e mai puțin influentă. Dar, chiar și așa, e acel gen de sprijin formal, fără suflet și fără emulație, pe care oamenii îl oferă ”pentru că așa trebuie”, ”pentru că așa s-a decis”, ”pentru că așa e făcut jocul”; rarisim găsești udriști convinși în rândul celor care trebuie să fie udriști de nevoie, în timp ce basiști pasionali găseai oricând pe culoarele Antenei 3. Ori un astfel de val mediatic – oricât de mare – lipsit însă de substanță si de autenticitate, nu poate produce efecte electorale semnificative; e cazul clasic al Partidului Conservator, și, oarecum, cazul Geoană din 2009, care a fost atât de cocoloșit și cosmetizat de televiziuni, încât n-a mai putut să arate pic de suflet. Ori rupturile semnificative în termeni de voturi se fac cu emoții vii, incontrolabile de jocurile de putere și de textulețele ”safe” de pe prompter.
Așa stând lucrurile, cu cifrele vorbind categoric, cu reacțiile negative în calup ale unor repere stabile din zona vocilor dreptei (Tapalagă, Cristoiu, Sorina Matei, Mircea Marian, Cristi Preda, Lăzăroiu s.a.) nu-i mare filosofie să înțelegi, totuși, că e vorba de un pariu necâstigător și cu infinite implicații pernicioase. Băsescu e un jucător politic prea bătrân, prea lucid, prea rodat în materie de analiză sociologică încât să nu știe toate aceste lucruri; e exclus să nu înțeleagă, după decenii de priză directă cu electoratul, că povestea cu consultările de trei ore de la Cotroceni între fostul și viitorul președinte e nu doar iritantă moral și constituțional, dar, mai grav, e stingheritoare; e ca și cum președintele – altfel bărbat serios și vechi lup de mare – ar umbla dichisit cu două pampoane roz și ar crede sincer despre sine că e o dulceață de politician.
Scenariile care vorbesc, la acest nivel, despre ”orbire” sau ”pierdere a lucidității” mi se pare excluse: e imposibil ca o carnasieră politică eficientă ca Băsescu să-si gestioneze predarea mandatului și a imunității cuprins de entuziasme tâmpe și de melancolii de Nero. Singura explicație logică e că nu are de ales. Că situația e atât de gravă pe undeva – probabil în termeni de dosare, dar e doar o speculație-clișeu – încât e obligat să îmbrățișeze un drum către nicăieri, un scenariu tip Dănilă Prepeleac, în care va pierde aliați, își va indepărta conștiințe loiale și își va ciobi posteritatea, dar va păstra totuși controlul asupra unei insulițe de câteva procente negociabile. E ca în sah, când te îndrepți către un mat implacabil și sacrifici orice în speranța că vei putea transforma cumva pionul turnului într-o regină; nu s-a întâmplat niciodată, dar nici nu poți abandona fără lupta.
Și e aproape îngrijorător faptul că, după zece ani de mandat în care s-a ghiftuit cu putere, un președinte e obligat să-și gândească ieșirea din scenă lipsit, practic, de optiuni consistente, mizând probabil doar pe o târguială de 7% în turul doi al alegerilor prezidențiale. Cam ca Dan Diaconescu.
Comentează