Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Cu toate că a insistat ca Olexandra să-l ia pe băiatul lor Olexei și să plece din Mariupol cât încă acest lucru era posibil, soția sa a vrut să rămână cu el, într-un oraș pe care soldații ruși încercau să-l facă una cu pământul și pe care Serhii și tovarășii săi îl apărau zi și noapte. Le-au distrus până și casa în care trăiau și Olexandra cu Olexei s-au refugiat în subsolul Teatrului în care, până la război, au văzut cam toate spectacolele din repertoriu. Ultima premieră, cea de pe 24 februarie, a fost anulată.
Serhii îi căuta îndeosebi noaptea, furișându-se pe străzi sub pavăza întunericului. Orașul era ca o fantomă. Nicio clădire nu mai rămăsese întreagă, fusese distrusă până și maternitatea, în care Olexandra îl născuse pe băiatul lor în urmă cu opt ani. Trecea pe lângă clădirea fumegândă a maternității și auzea cum se desprindeau palme de tencuială și se izbeau de pământ.
Începu un nou tir cu rachete și Serhii se adăposti într-o fostă farmacie, din care mai supraviețuise doar fațada și un perete lateral. Pereții încă mai ardeau. Serhii știa că soldații ruși nu vor mai bombarda o clădire deja rasă de pe fața pământului. De asta, se lungi pe burtă pe un petic de podea, așteptând să se termine bombardamentul care nu se mai încheia.
Trâmbe de foc și vârtejuri de fum izbucneau în jurul său și el nu înțelegea în ce mai trăgeau rușii odată ce au distrus deja tot orașul.
Ținteau în clădirea teatrului, în subsolurile căruia se ascunseseră și ai lui. Când își dădu seama de asta, se târî afară din fosta farmacie, pe frontispiciul căreia se legăna încolo și încoace firma Сімейна аптека și se îndreptă spre teatru. Se mai prăbuși și peretele lateral, dar nu și cel dinspre stradă, pe care trona firma. Era singurul lucru care îi mai amintea de trecut. De trecutul său. De trecutul lor. Pe strada pe care înainta spre teatru țâșneau în aer gheizere de asfalt și țărână. Pământul îi fugea de sub picioare de parcă ar fi fost o corabie care se îneca. Se temea că ai lui să nu fi fost răniți și se aciuă printre ruinele Muzeului de arte, așteptând să se termine bombardamentul. Într-un moment de acalmie fugi înăuntru. Clădirea de deasupra era numai dărâmături. Se strecură printre mormanele de moloz, când fugind, când târându-se în coate.
Soția sa fusese ucisă, iar băiatul său stătea culcat alături de ea și își îmbrățișa mama cu mâinile pe după gât. Tencuiala cădea ca o ninsoare peste Olexei și mama lui, cu fața năclăită de sânge. Băiatul îi scutura capul și îi spunea nu știu ce, dar nu se auzea nici un cuvânt.
Serhii își luă fiul în brațe și îl strânse la piept. O nouă rachetă străpunse podeaua de beton și explodă în subsol, umplându-l de fum și aruncându-i pe toți în toate părțile. Tavanul se prăbuși. Serhii ieși de sub dărâmături și-și căută fiul. Îl găsi sub corpul mamei sale. Olexei trăia. Niște schije destinate fiului său se împlântară în trupul mort al mamei, care-i salvă viața.
Îl lăsă pe Olexei în grija lui Tolea și el ieși în curtea teatrului, unde săpă o groapă în care o înmormântă pe Olexandra.
Pe băiatul său îl luă cu sine la unitate, fiindcă nu avea cu cine și unde să-l lase. Îi scrise numele pe brațul drept și au sărit împreună în tranșeele din centrul orașului.
Luptele reizbucniră. Serhii îl strânse cu o mână pe băiatul său la piept și cu cealaltă apăsă pe trăgaci.
Nota autorului: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
