Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Căutam pere. Treceam printre tarabele cu mere și prune sperând să dau la un moment dat și de pere, când un bărbat tuns perie m-a apucat de mânecă și îmi șuieră printre dinți.
- Eu am pere.
- Dă-mi o kilă.
- Eu nu vând cu kila.
- Dar câte îmi poți da?
- Una singură.
- Eu vreau mai multe.
- Glumești?
- Și de ce aș glumi?
- Tu știi cât costă o pară de-a mea?
- Cât?
- O mie de euro.
Omul nu părea a fi nebun, ci, poate, glumeț sau farsor. Oricum ar fi, l-am urmat, fiind foarte curios să aflu ce-s cu glumele astea idioate. Tipul m-a dus la taraba
cu pește sărat. Treaba începea să miroase urât, dar voiam să văd cu ce-o să se termine. A scos o geantă de sub masă și a ticăit cu un deget în ea.
- Aici e?
- Ce? am făcut-o eu pe prostul.
- Para. Para pe care o cauți.
- Deschideți fermoarul.
- Ce, nu mă crezi?
- Vă cred, dar vreau s-o văd.
- Perele astea nu-s pentru orișicine.
- Atunci eu am tăiat-o.
- Bine, ți-o arăt, mi-a spus individul și a tras fermoarul și eu am înlemnit, văzând profilându-se țeava unui automat kalașnikov. Iată ce numea el pară. Un kalașnikov. Probabil, nu numai el. Probabil, ei. Un kalașnikov adus din Transnistria, din Colbasna. Pesemne că m-o fi confundat cu vreun bandit de-al lor, așa tuns la zero cum eram. A tras înapoi fermoarul și a împins geanta sub masă.
- Ei, îl cumperi?
- Da, îl cumpăr, i-am pus eu o barbă. Stai numai să mă duc după verzișori.
- În cât timp te întorci?
- În 10 minute.
- Vrei să vin cu tine?
- Nu-i nevoie. Revin eu.
- Dar de unde pot să știu eu, frate, că ai să revii? Lasă-mi ceva în loc?
- Ce anume?
- Bicicleta.
- Atunci o să mă întorc peste o jumate de oră.
- Atunci rucsacul și mobilul.
- Ți le las, i-am spus eu și mi-am dat jos din spate rucsacul și I l-am înmânat, fiind sigur că asta era sigura modalitate ca să scap de individ.
- Și mobilul?
- E în rucsac.
Știam că n-o să-mi mai văd niciodată rucsacul și mobil, dar asta era singura mea soluție ca să scap de tip.
- Sper să nu-I aduci înapoi pe îngerași?
- Cine mă crezi?
- Dacă –I aduci, n-o să mai ieși din piața asta, a scuipat tipul spre mine și eu mi-am dat seama că nu toți bandiții s-au evaporat la Londra sau în Frankfurt și că unii au mai rămas și la Chișinău, poate, nu neapărat pentru a le face jurnalistelor care luptă cu corupții, copii.
Ar fi trebuit să merg la poliție și să-l torn, dar amenințarea lui că-mi va lua gâtul mă făcu să încalec pe bicicletă și să pedalez spre casă. Azi nu voi mânca pere.
