Durabila criza a Partidului Conservator

Conducerea executiva a partidului care in secolul al XIX-lea a introdus principiul german al statului de drept si legalitatii in Romania refuza acum sa ia macar in discutie oportunitatea unui vot cerut insistent de societatea civila. E semnul unei durabile crize identitare. Una din inteletnicirile bizare ale lui Ionel Bratianu dupa moarte este, pare-se, rostogolirea tenace si neobosita in propriul mormant. Cel putin asta sustin nenumaratii critici ai liberalilor de astazi: Bratianu “se rasuceste”, “se rascoleste” si “se intoarce” in mormant cand vede ba alianta cu socialistii, ba cine s-a asezat acum pe scaunul lor, ba programul economic al PNL – si cate si mai cate, intr-o continua agitatiune postuma a unui om care, la vremea lui, aprecia, dimpotriva, o odihna buna. Daca in cazul lui Bratianu lucrurile se dovedesc atat de dinamice, imi vine greu sa-mi imaginez ce turbine, ce forte cinetice, ce roti si zbaturi trebuie sa actioneze in cazul lui Maiorescu sau Catargiu, predecesorii conservatorilor de azi, cand vad conditia minora si orientarea stangista a partidului construit de ei – Partidului Conservator. Conservatorismul desemneaza – scrie in orice carte buna – o “ideologie care accepta cu prudenta schimbarea institutiilor traditionale (religie, proprietate, familie) si prefera dezvoltarea treptata in locul schimbarilor bruste”. Conservatorismul reprezinta o oferta ideologica de dreapta, sensibila la morala crestina, la tema statului de drept, a demnitatii nationale, la interesele clasei de business. Conservatorii sunt, prin traditie, profund pro-occidentali si pro-americani; in plus, si mai presus de toate, conservatorii sunt inamicii cei mai stabili si mai convinsi ai stangii socialiste. Daca aplicam o astfel de grila doctrinara comportamentului Partidului Conservator de azi ne vom gasi imediat in fata unei dileme: care e totusi logica si ratiunea de a fi a unui partid care actioneaza tocmai pe dos fata de propriile determinatii politice? Sa observam, de pilda, ca noua doctrina oficiala a PC este “social-liberalismul”; un amestec, cu alte cuvinte, intre cele doua doctrine majore cu care conservatorii ar trebui sa lupte. E ca si cum socialistii ar anunta cu surle si trambite ca identitatea lor e una liberal-conservatoare. “Credem in orice, mai putin in conservatorism” – spun conservatorii romani prin propria asezare ideologica. “Am putea fi eco-social-liberali, anarho-sindicalisto-tehnocrati, mensevico-republicani, eurasianisto-maoisiti – dar nu va astepti de la noi sa fim conservatori!”. In Europa o astfel de pozitionare este privita chioras. Grupul conservatorilor-reformisti (ECR), care reprezinta interesele puternicului bloc conservator anglo-polonez, asteapta de ani de zile decizia fireasca si coerenta cu sine a conservatorilor romani de a deveni conservatori europeni. Degeaba: conservatorii nostri sunt, in Europa, socialisti sadea, membri ai grupului PES. Logic, nu? Cum poate fi insa altfel cand aici, in tara, conservatorismul – doctrina mai veche si mai nobila decat orice oferta stangista – se pozitioneaza deliberat ca o simpla anexa a PSD? Cand cei destinati sa ofere contraponderea la stanga socialista si progresista se plaseaza intr-o alianta cu socialistii si progresistii? USL a fost o uniune ideologica pestrita tocmai pentru a potenta ideea frontului general impotriva regimului Basescu; dar USL a murit in spirit din momentul in care socialistii au acceptat un pact de coabitare cu inamicul absolut. De ce se mai regaseste, in aceste conditii, un partid de dreapta reticent la progresul accelerat tocmai in compania “progresistilor”? De ce alege el sa constituie un soi de Bobu&Postelnicu al lui Victor Ponta, ridicandu-i acestuia mingi prestabilite la fileu? De ce mesajul central al PC in ultimele luni a fost, in esenta: “Domnul Victor Ponta este un om foarte bun, care trebuie sa fie presedintele Romaniei, iar domnul Crin Antonescu este un om foarte rau, care s-a inteles cu Traian Basescu si a distrus USL”? Doar atata poate partidul lui Titu Maiorescu si Lascar Catargiu, sa lustruiasca ieftin bombeul stangii? Daca o astfel de strategie avea macar un sens electoral ascuns, atunci am fi avut in sfarsit, la europarlamentare, un PC curajos, cu liste separate. Aceste liste, de altfel, sunt anuntate declamativ in fiecare an neelectoral, cand curajul invie in fibra virila a conservatorului roman: “Partidul Conservator va merge pe propriile picioare si va obtine 10%” – se striga mereu. Apoi, cu patru luni inainte de alegeri, intelepciunea da ghes si sunt alese picioarele altuia – insa numai cu promisiunea ferma ca data viitoare, gata, nu mai merge asa, “vom munci mai bine” si, logic, vom merge pe celebrele “picioare proprii”. Care, la drept vorbind, sunt un soi de legenda urbana, pentru ca nimeni nu le-a mai intalnit de un deceniu. E totusi deprimant sa vezi, an de an, consiliu de consiliu, oameni in toata firea, cu functii si responsabilitati, jucand constient – si fara nici cel mai mic chef – in piesa “avem un potential extraordinar, dar nu acum” si storcand argumente caraghioase pentru a justifica, “in baza analizei mele”, lasitatea de a privi electoratul in ochi. “Implica-te, schimbarea incepe acum!” a fost sloganul celui mai recent dintre noile PC-uri; problema e ca, oricat te-ai implica, schimbarea incepe mereu cu o amanare – si de la atata schimbare partidul tot la 1% a ramas. Chiar crede vreun conservator de azi ca aceasta strecurare lasa pe listele altora, aceasta neobosita fuga de realitate si electorat, reprezinta o forma reala si onorabila de a face politica? Ca pecistul mediu, care umbla – rarisim, ce-i drept – infoiat cu tot soiul de functii si ifose niciodata confirmate in alegeri autentice, barbatesti, reprezinta altceva decat un “Ala Mic” colectiv, care se crede totusi mare, ca broasca din fabula? Ca, in acest ritm, Partidul Conservator va mai avea grup parlamentar in luna octombrie? Adevarul e ca aceasta durabila, structurala criza a Partidului Conservator nu va putea fi depasita decat in momentul in care – intr-o eventuala epoca post-Voiculescu – va exista o oarecare competitie interna in partid; pana atunci e caraghios sa contesti cumva autoritatea mogulului – o singura miscare din falanga a acestuia face cat opiniile unui intreg Birou Permanent. O sansa mult mai realista de schimbare ar fi, in fapt, renuntarea la numele de “Partid Conservator”. In urma cu cateva luni presa anunta ca unul din liderii social-liberali ai partidului a inregistrat la OSIM brandul PSL (Partidul Social Liberal). Chestionat pe terma, respectabilul lider a admis: “A existat o discutie privind modificarea numelui PC in PSL”. O solutie corecta, sanitara, onesta, care ar trebui asumata de conducerea de stanga a PC – in felul asta nimeni nu ar mai putea nutria iluzia imatura ca Partidul Conservator este cumva un partid conservator. Si constructia unei miscari conservatoare de dreapta – atat de necesara pentru Romania – nu ar mai fi stingherita de trista ingenunchiere a PC in fata unor socialisti mereu nereformati, mereu baronizati.

COMENTARIUL ESTE ASUMAT DE AUTOR

Abonează-te pentru experiența stiripesurse.ro Premium!