Premium
Pe Sorin Grecu (n. 6 februarie, 1962) îl ştiu din perioada liceului, el fiind cu 6 ani mai în vîrstă. Amîndoi am debutat în revista „Tribuna”, el în 1979, eu în 1983. Era considerat, în Clujul anilor ’80, ca un tînăr poet cu perspectivă. După 1990, tot amîndoi am cam lăsat literatura pentru gazetărie, în redacţii şi oraşe diferite. Şi am revenit la literatură, ca şi criminalii la locul faptei, după o groază de ani.
Abia în 1999 publică volumul de poezii „Pudriera cu apă”, după apariţia în volumul colectiv „Alpha”, de la editura Dacia, din 1985. Între timp, îi mai apar cîteva cărţi de reportaje şi unul de poeme, bilingv, româno-engleză, împreună cu Adrian Suciu. Criticul Petru Poantă a scris despre „Pudriera cu apă”, în „Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan”, ed. Clusium, 1999, că „poemele incluse aici nu mai au nimic cu tatonările şi indeciziile începutului. Proba imediată a maturităţii constă în arta subtilă a firescului, respectiv într-o obstinată evitare a poetizării şi a oricărui fel de afectare (ironism, parodie, teatralitate, etc). Autorul se situează într-un soi de postmodernism clasicizat, sublimînd tehnicile şi dîndu-i transparenţă discursului. Ca la mulţi optzecişti, sursa lirismului o constituie biografismul şi confesiunea, adică realitatea imediată. Substanţa acestei poezii vine din sentimentul candorii, al tandreţei ultragiate”.
Autorul mi-a oferit „Mizerias” şi „Viaţa amînată”, ultimele sale cărţi de poezii, editate de Grinta, în 2012 şi 2014. Cuvintele lui Poantă au valabilitate şi pentru ele. Dacă în „Mizerias” predomină reacţia socială, poetul fiind scîrbit de realitate, de România - Mizerias, în celălalt încearcă să-şi convertească mai adînc nostalgia în poezie. Dar nu e deplasat dacă sunt luate ca un întreg, deşi în „Mizerias” dezabuzarea are cote mai ridicate, „întotdeauna m-au pasionat destinele minore, ale rataţilor,/ mai mult decît ale celor care au reuşit -/ şi mi-am făcut un titlu de glorie să ratez mai degrabă totul/ decît să reuşesc penibil” („Poem de eclipsă”), cînd „vine unu’ şi se pişă pe tine/ apoi vine altu’- face la fel/ chircit, te ridici şi te întrebi, uitîndu-te/ într-un tîrziu în vitrina-oglindă/ dacă tot tu eşti” („Testament”).
Umilinţa e o mască, la Grecu, în „Mizerias”, iar orgoliul îşi cere loc în versuri: „vine un inginer care-ţi spune/ Sorine, lucrurile serioase- cum ar fi calculele matematice/ şi multe alte chestii de viaţă nu prea le ştii/ aşa că ai grijă:/ nimic din ce faci tu nu-i prea bine/ vine, apoi o nevastă care-ţi spune:/ Sorine, n-ai pus încă murături pe iarnă,/ locuinţa ne-a rămas nezugrăvită- iar de-ar fi după tine/ copilul poate păţi orice- aşa că vezi:/ din ce faci tu nimic nu-i prea bine/ într-un tîrziu vine şi un doctor care-ţi spune:/ Sorine, vezi că ficatul ţi-e praf -/ bea şi tu băuturi mai fine/ fiindcă-i păcat de tinereţile tale- ai grijă:/ ceea ce faci nu-i prea bine/ dar, în fine,/ vine un înger care-ţi spune:/ Sorine, lasă-i pe toţi să-ţi spună vrute-nevrute,/ să-ţi dea sfaturi şi să te-ncline -/ tu nu te-ncrede în nime- căci, crede-mă/ din ce faci totul e bine” („Vine un înger”). Sentimentul de superioritate, că poetul nu e înţeles de cei din jur - „stupid Gulliver” - e vecin cu tristeţea şi în „Viaţa amînată”: „Nimeni nu te mai vizitează în ultima vreme/ decît poate firescul/ sau amintirea vreunui eveniment traumatizant/ din copilărie/ de pildă cum a fost moartea iubitei/ petrecută în perioada grădiniţei tale/ ai văzut-o cum o lovea maşina/ şi murea chiar în faţa ta” („Purgatoriu”); „Nu ştiu cum se face dar/ prosopul ce ţi-a fost oferit/ odată cu baia -/ după un parcurs din care/ doar o putere cerească/ a mai apucat să te salveze/ - dreptatea lor -/ o cîrpă mai îmbîcsită decît/ însuşi jegul pe care/ abia cu cîteva clipe mai înainte/ trupul tău l-a eliberat/ pe canale” („Consolare”); „Ca un făcut, numai de asta ai tot timpul parte:/ trebuie să alegi între o viaţă paralelă cu a ta/ şi alta amînată” („Viaţa amînată”).
Versurile lui Sorin Grecu tanghează perpetuu şi inteligent între amintirile trecutului, personale sau ale unor fapte istorice, şi prezent- „O frază care i-ar fi putut aparţine şi bravului Svejk: „fiecare om cu propriul destin, după cum/ fiecare părculeţ cu pedofilul său”/ ai gîndit acest aproape aforism/ pe o bancă, în locul de joacă pentru copii/ din spatele complexului comercial/ îl vedeai pe bătrînul pedofil, pe care-l ştii dintotdeauna/ străduindu-se din răsputeri să facă o nouă cucerire/ era teribil de concentrat pe un băieţaş/ în vîrstă de vreo zece ani/ îi trecea, febril, prin faţa ochilor săi miraţi/ cîteva bancnote/ şi – în ciuda experienţei sale de vînător de plăceri interzise -/ la cei optzeci de ani ai săi părea un jucător novice/ care nu-şi putea ascunde entuziasmul/ că a prins cartea cîştigătoare/ te-ai gîndit la un moment dat să anunţi poliţia/ dar ai renunţat repede ştiind că/ oricum ea nu se ocupă de chestii de-astea/ şi-n fond – de ce să nu laşi să funcţioneze selecţia naturală/ la fel cum a funcţionat şi cu tine în copilărie/ pe atunci în cartier apărea mereu unu’ asemănător,/ Theo era numele lui/ pitic şi şchiop, ademenea copiii cu bomboane şi gume de mestecat/ învelite în ambalaje multicolore/ toate aduse direct din America/ şi asta se petrecea în perioada comunistă/ cînd toate lucrurile păreau identice/ îi ducea, pe rînd, la el acasă/ pe tovarăşii tăi de joacă mai arătoşi/ numai pe tine nu te-a chemat vreodată/ desigur, mai tîrziu cînd ai realizat despre ce e vorba/ i-ai mulţumit Domnului/ că te-a creat îndeajuns de nereuşit/ încît să nu intri în graţiile pedofilului/ dar n-o să uiţi niciodată frustrarea trăită/ camarazii de joacă se întorceau, fericiţi, de la Theo/ şi, mestecînd ciungă, îţi arătau abţibildurile multicolore/ ca să-ţi facă în ciudă/ fără sa-ţi spună cum s-au jucat acolo” („Poemul kitsch sau păţaniile lui Svejk în Galiţia”).
Poemele sunt în general ample, cu multiple puncte de fugă, iar poezia transpare şi din ce nu se narează în întîmplările puse pe hîrtie, din subtext. Dozajul parcimonios de metafore şi comparaţii fac sinceritatea cu atît mai tăioasă, de „te-doieşti de faptul că/ pînă şi o tînără moarte/ ar mai putea avea în cazul tău/ vreo funcţiune/ cît de cît izbăvitoare” („Purgatoriu”).
„Clujul mai vechi cu clădirele sale baroce, statuile şi străzile specifice, cu muzicanţii săi pitoreşti, cu lumea pestriţă a cîrciumilor învie în poezia lui Sorin Grecu. O poezie care refuză stagnarea, amintirea pentru ea însăşi, refăcînd vieţi şi destine dramatice, jocul previzibil/ imprevizibil al naşterii, al maturităţii şi al morţii”, a opinat just poetul Adrian Popescu.
Căzut între clasamentele literare generaţioniste, Grecu nu are încă recunoaşterea pe care o merită.
