Înfruntarea varanilor. De douăzeci şi cinci de ani...

De douăzeci şi cinci  de ani, ne simţim… în securitate. Revoluţia (oricum am numi-o astăzi!) m-a prins psiho-logoped la o mare unitate din capitală a Ministerului Sănătăţii. La “leagănul” în care lucram, ultimele luni ale lui ’89 şi începutul lui ’90 au fost marcate de lupte intestine pentru preluarea puterii de către FSN de la vechea conducere, reprezentată de un medic pediatru excelent şi minunat manager şi de la echipa lui de profesionişti dăruiţi copiilor orfani ori abandonaţi la naştere.

Aparent, bătălia s-a dat între vechii “tovarăşi” şi noii “domni”, conduşi de la sediul FSN de o actriţă excentrică. În spatele unei afişate fragilităţi, doamna ascundea o fire extrem de “determinată”, cum am spune azi c-un barbarism. Ea a bătut gongul de începere a spectacolului. Ridicarea completă a cortinei ne-a dezvăluit în câteva zile cine împotriva cui lupta. Cum? Simplu! Beligeranţii se gratulau reciproc cu apelativul de securist, pe care, atunci ce-l puţin, niciunul dintre ei nu l-a respins. “Eşti o securistă împuţită”, îi arunca un proaspăt “domn” unei vechi “tovarăşe” şi colege de serviciu! “Eu, securistă? Dar tu ce eşti, nenorocitule, nu eşti tot securist?” “Sunt, răspundea cel pe care nu l-ai fi bănuit, dar sunt un securist de bine”! Securiştii împuţiţi si cei de bine nu-şi disputau puterea din raţiuni ideologice ori în virtutea unor viziuni diferite privind reformarea leagănului, ci se luptau între ei pentru gestionarea în exclusivitate a imenselor cantităţi de ajutoare care ne veneau, în flux continuu, din Occident.

De douăzeci şi cinci de ani, sub ochii noştri se desfăşoară aceeaşi piesă, doar actorii se mai schimbă, daca nu fac doar schimb de roluri. Încleştarea varanilor nu are nici azi altă miză în afară de caâştigarea unui acces (cât mai nelimitat) la resurse. Şi când scriu varan nu mă refer doar la Voiculescu, fiindcă, recent, probabil în baza aceloraşi criterii taxonomice, calificativul i-a fost atribuit de Silvian Ionescu si lui Traian Băsescu, categoria incluzând însă mult mai multe specimene (unele, încă în aşteptarea etichetării).

Bănuiţi, ghiciţi, dovediţi sau nu, de douăzeci şi cinci de ani “varanii” se luptă înde ei, aburindu-ne cu stânga-centru-dreapta, cu răsuciri de o sută optzeci de grade, cu îngrămădiri sub sigle noi ori simple anagramări ale celor vechi. Se adună la centru, îşi strâng rânjind mâinile sub ochii camerelor de luat vederi, apoi se înjunghie unii pe alţii şi se împrăştie caleidoscopic, având grijă să iasă şi mai îmbogăţiţi din fiecare combinare, permutare, aranjament.

Inculţi, agramaţi, trecuţi prin şcoli ca gâştele prin apă (ah, virgulele dlui Ionescu!), unii sunt mai patrihoţi(sic!) decât alţii, toţi,  absolut toţi având la activ cel puţin o apostazie, ba chiar două, dacă împrejurările şi interesele le cer să bată “Drumul Damascului” dus-întors. Aşa se face că sar, bunăoară, de la un pro-europenism ostentativ la opusul acestuia. (Vezi declaraţia fostului preşedinte despre cum ar trebui scufundate în chei navele cu care vin migranţii în Europa. Bine, totuşi, ca n-a propus “soluţia Rouen”!) Dar, nu-i aşa?, toti varanii au o conştiinţă care, la un semn/consemn, le impune să se delimiteze dintr-o dată de “javrele”, “jigodiile” , “lichelele” şi “zoaiele” care le-au fost, ani buni, parteneri de haiducie pe dos.
În 2010, Warner Bros. Pictures şi Legendary Pictures au lansat o producţie submediocră, “Înfruntarea titanilor”.

A fost, în ciuda eşecului artistic, un mare succes de casă. Pe când şi “Înfuntarea varanilor”? Dacă de titani ducem lipsă, în schimb, suntem deosebit de bogaţi în exemplare ale familiei varanidae. Iar scenariul…

Ei bine, scenariul se scrie de la sine.