Premium
Filmul documentar „Colectiv", regizat de Alexander Nanau, este propunerea României pentru o nominalizare la secțiunea „Cel mai bun lungmetraj internațional" a premiilor Oscar în 2021. România participă pentru prima oară la premiile Academiei Americane de Film cu un documentar.
Lansat la cerere pe 20 noiembrie în cinematografe și pe platformele VOD (video-on-demand) din SUA, Canada, Marea Britanie și Irlanda, filmul lui Nanau parcurge un traseu de la incendiul devastator, în care și-au pierdut viața 64 de persoane, la criza din sistemul medical românesc, ajungând în culisele corupției politice la nivel guvernamental, potrivit mediafax.ro.
Citește și: Schimbare de look a lui Klaus Iohannis! Cine îl îmbracă pe șeful statului .
Reporter: V-a venit imediat după eveniment ideea realizării filmului „Colectiv"?
Alexander Nanau: Nu imediat. M-a interesat mai întâi să înțeleg ce se întâmplă la nivel social, pe fondul izbucnirii unor proteste s-a născut un mesaj al tinerei generații, „Corupția ucide”, care încerca să forțeze clasa politică să se reformeze. A existat manipulare din partea politicului, tinerii au continuat să moară în spitale. Era clar că asistăm la o minciună. Cătălin Tolontan a început să investigheze sistemul de sănătate și m-am gândit că ar fi interesant să urmărim și să înțelegem ce se întâmplă în societate prin ochii unui jurnalist de investigație și prin prisma puterii unei anchete jurnalistice. Când am început filmul, nu știam niciodată unde va duce și cum e să fii lângă un jurnalist atunci când documentează un subiect, culege informații, le verifică și se întâlnește cu denunțătorii. A fost cu adevărat o aventură.
R: Ai avut idee unde se va termina?
A.N.: Nu, pentru că totul a fost atât de nou pentru mine. Cred că asta mi-a adus un fel de disperare, am simțit că nu sunt pregătit, iar apoi mi-a fost greu să înțeleg unde să opresc filmarea și când. Speram doar că voi lua deciziile corecte și că voi avea personajele potrivite. Am căutat mereu să fiu atent și să mă asigur că răspund în mod cinematografic corect. În fiecare zi îmi puneam întrebarea: „Ce se întâmplă?” și încercam să găsesc cea mai bună traducere a ceea ce se întâmplă în limbaj cinematografic. Nici nu știam ce investigau jurnaliștii când am început. A trebuit să aducem totul laolaltă și astfel am câștigat încrederea lor.
R: Începi filmul arătând focul. A existat vreodată gândul de a nu-l arăta?
A.N.: Am avut o mulțime de discuții legat de acest aspect cu unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai mei, Mihai Grecea, supraviețuitor al incendiului. El a fost unul dintre organizatorii care au filmat la concert. A fost grav rănit în incendiu, este un miracol că mai este în viață. La început nu am vrut să-l arăt. M-am întrebat dacă aș arăta camere de gazare filmate din interior, iar asta a constituit o problemă morală pentru mine. A trebuit să mă lupt cu mine și să înțeleg acest film. Arătând focul a fost singura modalitate de a-i face pe oameni să înțeleagă cât de repede se poate schimba viața noastră.
R: Subiecții tăi sunt jurnaliștii și victima care își împărtășește povestea. Cum i-ai făcut să aibă încredere în tine și să se deschidă?
A.N.: Încrederea a venit când au înțeles că suntem profesioniști, că știm foarte bine ceea ce avem de făcut și că urmărim să înțelegem contextul dintr-o perspectivă mai amplă. Cu Tedy și cu victimele am învățat modul în care pot fi abordați oamenii. Sunt oameni inteligenți, care îți simt intențiile. A trebuit să-i fac să înțeleagă că este un documentar de observație și îi urmărim mult timp, a fost important că Mihai face parte din asta. Au avut încredere în mine, pentru că au avut încredere în el.
R: Cum au ajuns denunțătorii în acest film?
A.N.: Prin Tolontan, unul dintre ei era un medic care voia să vorbească. Era prietenă cu un jurnalist. A fost filmată cu vocea și fața ascunse, a fost un proces lung. Dar din nou, Tolontan a avut încredere în noi și, astfel, mulți dintre denunțători au avut încredere în noi. În alte cazuri, cea mai sensibilă problemă a fost relația dintre jurnalist și denunțător, așa că primeam apeluri spunând că intră un denunțător și pentru asta avem cinci minute. Jurnaliștii îi încurajau: „Aveți încrederea noastră”. A fost un proces lung și, când am ajuns la editare, a existat o opțiune pentru ca denunțătorii să decidă în acel moment dacă doresc să-și dezvăluie identitatea.
R: În timpul editării, ați fost vreodată îngrijorat de implicarea în scandalul din domeniul sănătății și în ramificațiile sale legale?
A.N.: Am lucrat cu câțiva avocați care au privit lucrurile din toate unghiurile din care le prezentam. Am folosit investigații făcute publice înainte de film, așa că nu dezvăluim nimic nou.
