DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Interviu cu Vali Hotea, regizorul filmului 'Lebensdorf': 'Provocarea unei comedii este să nu fie chiar ruptă de lume, ci ruptă din viaţă'

filme, cinema, cinematograf

Vali Hotea, regizorul filmului „Lebensdorf” care va fi lansat în cinematografe pe 11 februarie, a mărturisit, într-un interviu pentru News.ro, că provocarea de a face o comedie este ca povestea să „fie ruptă din viaţă” şi să „nu fii prea încrâncenat”. Având în spatele camerei nume precum Ada Solomon, Alexandru Solomon, Dana Bunescu, Mălina Ionescu, Ileana Muntean între alţii, cineastul spune că „având o echipă de calitate poţi spera la un film de calitate”. El a povestit şi cum a făcut Alexandru Solomon, director de imagine, „incantaţii” pentru ca o scenă să poată fi filmată pe ploaie, aşa cum cerea scenariul, dar şi cum a pornit totul de la „I hate Berlin” pe o toamnă friguroasă, conform news.ro.

Filmat în toamna anului 2019, în România şi Germania, lungmetrajul „Lebensdorf” este al doilea al regizorului Vali Hotea şi va rula pe marile ecrane din România distribuit de microMULTILATERAL.

„Lebensdorf” a avut premiera mondială anul trecut, la Festivalul Internaţional de Film Independent Anonimul, de la Sfântu Gheorghe.

Filmul spune povestea lui Ducu Dobrescu (Mimi Brănescu), un scriitor care se confruntă cu un divorţ şi criza vieţii mijlocii. El pleacă din Bucureşti pentru a prelua o rezidenţă de creaţie la Berlin şi astfel ajunge să penduleze între două ţări şi două femei: Andra (Ioana Flora), soţia sa temperamentală, şi Giulia (Ana Covalciuc), marea lui dragoste din tinereţe, stabilită acum într-un sat ecologic din Germania – Lebensdorf. În încercarea de a-şi reconstrui viaţa, Ducu va trece printr-o serie de întâmplări când mai stranii, când mai amuzante, posibil revelatoare.

Prezentăm integral interviul acordat de Vali Hotea agenţiei News.ro

Filmul „Lebensdorf” intră pe ecrane la început de 2022, după 4 ani de la debutul proiectului. De ce a durat atât?

Vali Hotea: Am citit undeva că cu cât înaintezi în vârstă, cu atât timpul trece mai repede (râde). Nu se anunţa a fi un film cu buget redus, ci din contră: o parte importantă din poveste se desfăşoară în Germania, include multe deplasări, multe locaţii, destule personaje locale, ceva efecte speciale... Aşa că am considerat firesc să încercăm să atragem un partener de acolo pentru a ne completa bugetul. Asta a luat destul timp. Paradoxal însă, nu am reuşit să ne găsim co-producător neamţ. Dar Ada Solomon, Diana Păroiu (producătoare), Valentino Rudolf (line producer) şi întreaga echipă de la HiFilm au reuşit cumva să facă în cele din urmă posibilă producţia asta complexă exclusiv cu banii de „acasă”, adică cei câştigaţi de proiect la concursul CNC şi alţii atraşi din ţară. Şi le mulţumesc tuturor pentru asta! Apoi a trebuit ca foarte multe lucruri să poată fi sincronizate, pentru a avea tot ce ne trebuie în numărul de zile de filmare pe care ni-l puteam permite, în locurile de care aveam nevoie, cu oamenii de care aveam nevoie, într-o ţară străină. Abia când toate cele de mai sus s-au putut îndeplini, am putut să începem filmările. Şi să le terminăm cu bine!

Cum vă afectează pandemia munca şi cum credeţi că va afecta, pe termen lung, industria de film din România?

Din fericire, filmările pentru „Lebensdorf” s-au terminat până la începerea pandemiei. Dar munca de post-producţie n-a scăpat de ea... Asta a însemnat, din nou, lungirea duratei de finalizare. De exemplu, pentru ceea ce aveam de încercat sau de îmbunătăţit la sunet, la muzică, dacă aş fi fost faţă în faţă cu colaboratorii mei, lângă masa de mixaj sau la un keyboard, poate am fi reuşit să testăm pe imagine în câteva minute. Dar fiind în online, eu trebuia să primesc materialul, să-l ascult, apoi să mă gândesc la ce s-ar mai putea face, să comunic asta, apoi să se lucreze, să mi se trimită din nou, să ascult din nou, să trimit feedback şi tot aşa... totul s-a dilatat. Dar cred că cel mai ciudat a fost pentru compozitorul Radu Mihalache. Pentru el „Lebensdorf” este debutul în muzica de film, un debut în condiţii de comunicare total atipice. Dar a reuşit, chiar şi aşa, o treabă extraordinară! (Mulţumesc, Radu! Şi la mai multe!) Altfel, eu n-am filmat până acum în condiţii de pandemie. Dar ştiu că testele şi testările Covid cerute înaintea filmării adaugă serios la costuri. Şi dacă cineva din echipă sau distribuţie se infectează lucrurile se complică rău pentru toată producţia. Toată lumea e afectată. Bineînţeles că dorinţa şi speranţa tuturor e să se încheie cât mai repede, dar cred că asta se poate doar dacă fiecare din noi are grijă să se întâmple asta. Nici „termenul lung” n-ar mai fi afectat. Din fericire, românul nostru verde încă filmează. Lupta continuă!

Cum a pornit acest proiect?

Eram chiar în Berlin cu Ada şi Ileana Muntean (scenarista) şi, tot aşa, căutam parteneri pentru primul meu film („Roxanne”). Era sfârşit de toamnă, frig şi întuneric afară, iar din motive sentimentale starea mea emoţională nu era tocmai bună. Mă uit pe geam şi văd că mai începe să şi ningă. Nu-mi place deloc frigul şi atunci zic: „I hate Berlin!”. Am zis-o tare, iar fetele s-au amuzat. Şi atunci m-am văzut şi pe mine şi am simţit că de aici poate ar putea începe o poveste... A unui bărbat între două vârste care, în încercarea de a-şi reface viaţa, pendulează între două ţări şi două femei până eşuează lamentabil. O comedie dulce-amară, abordată cu o ironie tandră. „I hate Berlin” a rămas titlul de lucru până când scenariul s-a apropiat de final (iar prezenţa Berlinului s-a diminuat), apoi l-am schimbat în Lebensdorf (Satul vieţii), denumire fictivă dată de noi unui sat german real în care se petrece mare parte din acţiune.

Cum a fost construit scenariul? Când aţi fost mulţumit de rezultat şi v-aţi spus „Rămân la asta!”?

Împreună cu Ileana, am combinat zonele noastre de interes. Unele lucruri s-au imaginat (zona onirică, bineînţeles), altele au fost adaptate inspiraţi de experienţe personale. Iar altele au trebuit să fie documentate, cum ar fi de exemplu satul ecologic din Germania, un sat real (Sieben Linden). Împreună cu ce se întâmplă în Berlin şi în cluburile sale undeground, satul ăsta aduce multă savoare în film. Iar apariţia lui în poveste i se datorează Ilenei, scenaristei.

Dacă eu iniţial vedeam una dintre femeile între care pendulează personajul nostru trăind în Berlin şi implicată într-o mişcare anarhistă, Ileana a mutat-o ceva mai departe, într-un sat mai special, declarat ecologic, unde regulile de convieţuire pot părea destul de stricte: este interzis vorbitul la telefon în public, se fumează doar într-un loc special amenajat, se munceşte la câmp, se mănâncă la comun numai vegan, se reciclează tot ce se poate recicla, chiar şi treaba mare... Asta i-a făcut personajului nostru masculin (interpretat de Mimi Brănescu) viaţa şi mai grea, şi îi mulţumesc Ilenei pentru asta. Cu toate că personajul are cu totul altă părere.

Am trecut prin destule variante de lucru, câteodată aveam impresia că am introdus prea multe în poveste, altădată prea puţin. Când am simţit însă că ne-am echilibrat, am considerat scenariul încheiat (dar filmul s-a desăvârşit cu adevărat la montaj).

Sunt puţine comedii romantice româneşti lansate. De ce credeţi că se întâmplă asta? De ce autorii români nu înclină mai mult spre acest gen?

Poate din teamă să nu se considere că au făcut un film „facil”? Că, vezi Doamne, nu abordează teme „grele”, grave, cu substrat social relevant? Şi asta nu i-ar face „eligibili” pentru un circuit festivalier internaţional? Că nu „provoacă”? Cred că sunt preconcepţii care pot înfrâna intenţia de a aborda un astfel de gen. Dar poate tocmai în asta constă provocarea unei comedii, să nu fie chiar ruptă de lume, ci ruptă din viaţă. Mai cred că trebuie să ai şi o anume relaxare când alegi asta, şi asumare, şi să nu fii prea încrâncenat, că oricum viaţa e grea... dar trece. Pericolul este totuşi mare: dacă de la o dramă este de presupus să ieşi trist din sală, este şi mai trist să ieşi aşa de la o comedie.

Pe de altă parte, eu nu mi-am propus întâi să fac o comedie, ca mai apoi să încep să caut o poveste care s-ar putea preta la aşa ceva. Întâi am avut povestea, iar dacă ea avea iz de comedie, atunci aşa să fie! Şi mi-am asumat-o. Am mers mai departe, am filmat-o, fără încrâncenare, bucurându-mă în fiecare zi că, după atâta timp, iată, filmez un nou lungmetraj! Numai că nu este chiar o comedie „romantică”, e mai degrabă „dulce-amară”. Însă nu eu decid asta, ci cei ce-o vor vedea.

Ce trebuie să conţină o poveste ca să fie interesantă pe ecran?

Dacă aş şti, n-aş spune la nimeni (râde)!

Este primul film al lui Mimi Brănescu în decurs de şase ani. Cum aţi lucrat împreună? Cum a fost alegerea lui pentru rolul principal?

Cu Mimi m-am întâlnit şi lucrat prima oară la o mini-serie poliţistă concepută şi regizată de mine la TVR - „Serviciul omoruri” (care fi trebuit să aibă şase epidoade, dar după al patrulea episod producţia s-a întrerupt brusc din motivele financiare ale postului). Însă de atunci Mimi mi-a rămas la suflet. Am intenţionat să-l iau şi în primul meu lungmetraj („Roxanne”), însă era deja implicat în ceea ce avea să fie Las fierbinţi şi nu mai avea deloc timp pentru altceva. Am revenit la el cu scenariul „Lebensdorf”, chiar dacă ştiam că este ocupat în continuare cu serialul, nu mai jucase în nimic de la „Siernevada” şi nu mai dădea semne că ar mai fi interesat de aşa ceva. Eram în plin casting şi mi-am zis totuşi să încerc. Surpriză! Scenariul i-a plăcut mult, i-a plăcut şi pentru că secvenţele sunt scurte şi asta l-a făcut din nou să vrea să joace. La casting l-am pus în pereche cu cele ce aveau să-i devină partenere în film: Ioana Flora şi Ana Covalciuc. Relaţionarea cu ele, aerul şi atitudinea generală pe care le degaja m-au făcut să-l simt că este cel mai apropiat de personajul pe care mi-l doream. Nu degeaba îmi rămăsese la suflet după prima colaborare. Şi am pornit la drum. Pe parcurs, c-aşa-i în film, au mai apărut şi tensiuni... Nu ştiu cât de mulţumit era el de mine, dar eu eram mulţumit de ce făcea el la cadru. Aşa că am terminat filmările cu bine.

Cu numele Ada Solomon, Alexandru Solomon, Dana Bunescu, Mălina Ionescu în spatele camerei, filmul are o carte de vizită impresionantă. Sunt cineaşti premiaţi, de succes. Cum aţi colaborat? Consideraţi că succesul la public e garantat şi de numele din echipa de producţie?

Vreau să adaug aici pe Cireşica Cuciuc (costume), Domnica Bodogan, Bianca Boeroiu (machiaj), Felician Lepădatu (EFX), Alexandru Dumitru (sound design), Mirel Cristea şi regretatul Florin Stoica (sunet priză directă). Şi asistentei de producţie Diana Caravia (a acceptat să apară într-un rol care nu a fost deloc uşor pentru ea, nefiind actriţă - din păcate, nu a mai intrat în montajul final).

Toată lumea s-a adaptat condiţiilor destul de dificile de filmare şi a ştiut să ofere tot ce trebuia pentru a decurge cât se poate de bine producţia şi post-producţia. Pentru că oamenii valoroşi oferă. Te înţeleg sau te fac să înţelegi.

A propos de producţie, o mică mare întâmplare: Valentino Rudolf mi-a zis că atunci când văd la filmare că la biroul de producţie se stă, înseamnă că totul este în regulă şi este pregătit tot ce trebuie pentru filmare. Dar de vreo două zile nu era acolo... Ne trebuia ploaie şi erau numai zile cu soare. Să găseşti o cisternă cu apă şi dispozitiv special de făcut ploaie pe lângă satul ăsta izolat din Germania era foarte greu. Sau foarte, foarte departe şi foarte, foarte scump. S-a chinuit şi a făcut rost de o pompă şi câteva furtunuri de apă, care însă nu puteau „ploua” cât aveam noi nevoie. Aici însă a intervenit Alecu Solomon (directorul de imagine) care a făcut nişte „incantaţii” în română şi au început foarte repede să se adune norii, apoi a venit mai mult decât o ploaie - o adevărată furtună, de abia am apucat să filmăm şi să ne adăpostim noi şi echipamentele. Şi uite-aşa ne-a reuşit secvenţa. De atunci, Alecu s-a ocupat de zona ploaie-nor (eu eram mai mult pe zona soare-animale). Iar Valentino a continuat să stea la birou. Mai am multor oameni să le mulţumesc, dar asta ar însemna să înşir aici aproape tot genericul. Dacă echipa îţi garantează succesul la public? Nu cred că poţi prevedea succesul la public. Dar de cele mai multe ori, cu o echipă de calitate poţi spera la un film de calitate.

Având în vedere perioada pe care o traversăm, cu închideri de săli de cinema, restricţii şi limitări, aţi prefera ca filmele dumneavoastră să fie văzute mai mult în festivaluri şi pe platformele de streaming în detrimentul cinematografelor? Sau invers? De ce?

O iau invers: vrei, nu vrei (dar intim ştii că vrei), tot la streaming se ajunge. Acolo ajung până la urmă aproape toate filmele, e ca raiul animalelor. Cât timp le vede cât mai multă lume şi se pot „monetiza”, e foarte bine. Şi dacă plac, e şi mai bine. Realist vorbind, cel puţin la noi şi la filmele româneşti, lumea nu prea dă buluc în sălile de cinema. Dar în streaming sunt cei mai mulţi utilizatori. Sau în online. În pandemie, la multe festivaluri filmele s-au văzut tot online. Poate o să trebuiască să ne împăcăm cu ideea că vom fi mai puţin timp prezenţi în sălile de cinema şi că vom ajunge mai repede în streaming, la TV. Important este să avem cu ce ajunge. Dar ce-i al Cezarului, e al Cezarului: dacă un film este făcut (şi) pentru cinema, atunci în sala de cinema merită vizionat! Acolo trăieşti reala, adevărata experienţă a unui film, vezi corecta proporţie şi rezoluţie a imaginii (dacă ai ecranul potrivit), adevăratele culori, umbre şi lumini gândite de realizatori (dacă ai un proiector bun), simţi toată amplitudinea şi forţa muzicii, subtilităţile şi efectele sonore (dacă sistemul de sunet al sălii permite), totul fără întreruperi (dacă nu ai nişte vecini de scaun nesimţiţi sau dacă nu alegi să ieşi din sală). Nu degeaba se investeşte atât într-un film, nu degeaba se trece materialul prin scule sofisticate pentru colorizare, nu degeaba sound designerul mixează sunetul în studiouri de ultimă generaţie - totul este făcut pentru a oferi o experienţă de vizionare şi ascultare completă (oricum mixajul se adaptează şi pentru difuzarea TV, dar pierde inevitabil din bogăţie). În concluzie, nu pot să prefer decât ca filmul meu să se vadă peste tot! (poate mai puţin pe smart watch). Până la urmă, un patiser adevărat are grijă să-i iasă la fel de bun şi cel mai mare tort, şi cel mai mic biscuite. Dar doar cu un biscuite nu te saturi pe deplin.

De ce să vizioneze publicul din România acest film?

Pentru a vizita o altă lume şi pentru a se bucura. Sper!

Urmărește-ne:
ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.