Premium
Ion Cristoiu împlinește anul acesta 51 de ani de presă. Cu o situație financiară dificilă, ajunge student la Cluj pentru a-și face un rost în viață. Încă din 1967 începe să colaboreze cu Viața studențească. De atunci, n-a mai lăsat „pixul” jos, ajungând să conducă și să fondeze numeroase reviste sau ziare.
Vă prezentăm în continuare un interviu cu Ion Cristoiu, relizat de jurnalistul clujean Mihai Cistelican:
Reporter: Ați făcut 51 de ani presă (28 de ani în capitalism și 23 în comunism). Cum caracterizați această perioadă din viața dvs.?
Ion Cristoiu: Aș putea să spun că mare lucru nu rămâne, deoarece eu nu cred că gazetăria, nici măcar la nivel de comentariu, rezistă în timp. Cine mai citește acum editorialele lui Pamfil Șeicaru[1] (el nu și le-a adunat)? Stelian Popescu[2] și le-a adunat prin 1940. Eu le-am citit și rezistă în timp – pentru cineva preocupat. Poate dacă am avea o istorie a presei sau un muzeu al presei – ceea ce nu există – aș rămâne acolo ca unul dintre jurnaliștii care au marcat ceva în istoria presei românești.
Înainte de 1989 am făcut gazete. După 1989 am făcut, de asemenea, foarte multe gazete. Este o precizare foarte importantă pentru că în materie de gazetărie una e să faci, adică să construiești o gazetă, și am avut marele noroc că am construit Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii tineretului, eu am construit Secvența, eu am construit Evenimentul zilei, eu am construit Zig-Zag... Ce înseamnă asta? De la titlu până la structura ziarului, o gândești tu. Alte gazete au fost preluate de mine, cum a fost Cotidianul, Azi sau televiziunea Realitatea TV – și sigur într-un fel revoluționate.
Una e arhitect de gazete, și aici nu cred că există în ultimii 51 de ani arhitecți de gazete ca mine: care să conceapă, care să facă gazeta, care să adune redacția, să-i găsească un anumit conținut ziarului. După asta am condus gazete. Și asta este o profesie greu de îndeplinit pentru că poți fi un mare ziarist sau un mare reporter, dar un prost conducător de gazete. Să nu știi să conduci, să ai complexe sau să nu ai talentul de a descoperi talente. Pe lângă asta am făcut și gazetărie chiar de teren la Viața studențească. De asemenea, am făcut indiferent că conduceam sau nu un ziar gazetărie în sensul că am scris sau am participat la foarte multe emisiuni. Nu numai că am participat, dar am avut și foarte multe emisiuni inventate de mine și conduse. Emisiuni în care eu am fost moderator (Omul și cartea, de exemplu). Puține sunt televiziunile în România la care să nu fi avut eu emisiuni concepute de mine. Cred că asta rămâne dacă va face cineva o istorie a presei. Cred că o să fie acolo totuși un capitol. Poate și perioada postdecembristă în istoria generală s-ar putea să fie acolo un loc dedicat presei – presa a fost o instituție importantă postdecembristă – și atunci că propabil cineva va vorbi și de Ion Cristoiu când va vorbi de presă.
R.: După 51 de ani în presă ce mai poate fi breaking-news pentru dvs.?
Ion Cristoiu: Mai sunt știri la care tresar! Nenorocirea vieții mele este că eu totuși cred că eu m-am născut gazetar. Cred că m-am născut știrist. Am o – cred că din naștere – aplecare de a tresări bucuros la citirea unei știri. Dacă ați observat și la televizor eu spun: iată o știre. Când mă duc în străinătate și fac călătorii de cunoaștere eu am întotdeauna tableta cu mine și laptopul și accesez internetul pentru știri. La bibliotecă mă întorc din cercetare de la cădearea Constantinopolului sau de la Stalingrad și cam la 20 de minute mă uit imediat pe site-urile de știri pentru a vedea ce a mai apărut. Nu mereu breaking-news-urile date de site-urile de știri sau televizuni sunt de braking-news, dar eu tresar la știre. Prin știre eu înțeleg un eveniment ieșit din comun. Știrea nu poate fi un text pe Facebook în care x din opoziție înjură puterea. Aia nu-i știre. Dacă laudă puterea e știre.
R.: Au trecut peste 50 de ani de la publicarea primului dvs. articol. Articolul de debut (Viața studențească, XII, nr. 42, 13.XII.1967, p. 7) era unul de tip jurnal. Ce ati simțit atunci, în acele vremuri, după ce v-ați văzut numele într-un ziar? Ați avut senzația aceasta de bucurie?
Ion Cristoiu: Nu știu dacă mi-am pierdut-o sau nu. Dar și acum simt nevoia să verific dacă cineva a publicat ce am trimis eu. Nu mai am acea bucurie cum am avut-o și când am apărut la televizor, când consideram că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Atunci ce să le spun părinților? Ei erau la Găgești... Îi interesa pe părinți dacă eu public sau nu public... Important era că trebuie să-mi fac un rost în viață și să fiu pe cont propriu. N-am arătat nici prietenilor. Cred că totuși m-am bucurat că mi-a apărut numele și era un text mare. Un mare lucru!
R.: Citind articole sau diverse volume scrise de dvs. am văzut că despre Nicolae Stoian – șeful Vieții studențești, în momentul în care ați debutat dvs. în presă – aveți cuvinte frumoase și spuneați că a jucat un rol cheie în devenirea dvs. ulterioară. Ce avea el atât de special?
Ion Cristoiu: Dvs. mi-ați adus articolul meu de debut la Viața studențească. Nu-l mai știam. Nicolae Stoian nu era un poet mare. Era un poet prolecultist, cu un anumit umor... Eu eram student în anul întâi și aveau o rubrică numită Jurnal... Eu eram obsedat la vremea aia să-mi apară semnătura. Eram la liceu și țin minte că am debutat la revista Rebus, dar nu poate fi considerată presă. Dar era boala mea de semnătură! Să-mi văd eu semnătura în prima fază! Cum eram eu obsedat să-mi apară numele undeva – atenție – am trimis un text și a ajuns la Stoian. Nu știu din ce împrejurări. Din start Stoian a zis că ăsta are talent. E unu Ion Cristoiu. M-a sunat prin secretariat la facultate. Ceea ce este extraordinar. Vedeți ce înseamnă să decoperi un om?! Era ca și mine: atât de bucuros că a descoperit un talent încât a sunat el. Și mi-a zis: „domnule, știi că ai talent?” După asta a venit la Cluj să mă cunoască personal. A fost atât de pasionat de a descoperi talente încât a zis că vrea să mă vadă. Și într-adevăr teoretic am intrat sub protecția lui. El avea această nebunie pe care puțini redactori-șefi o au azi. Nebunia de a fi încântat că cineva scrie bine și e tânăr. Și eu sunt. Când descopăr undeva un tip care scrie bine și mai ales e tânăr îl citesc cu plăcere și l-aș angaja undeva dacă aș putea mâine astfel încât să-l cultiv.
După aceasta m-am dus la subredacție unde șef era Grigore Zanc. În câțiva ani am ajuns redactorul-șef al subredacției. În 1971 când am terminat facultatea am avut două repartizări: la Cluj la Facultatea de Filosofie – asistent – și una la redacție. Din motivele în stilul meu specific am ales Clujul pentru că cred că aveam o prietenă. Nu avea legătură cu opțiunea. Eu niciodată n-am avut opțiuni raționale. Ele au fost întâmplătoare care până la urmă s-au dovedit a fi bune. Instinctul mi-a spus să nu mă duc. Sigur că peste un an am plecat din învățământ și m-a luat Stoian. El peste tot vobea de mine. Ca dovadă când a plecat Stoian eu am devenit redactor-șef adjunct la 24 de ani la Viața studențească. De asta este foarte interesant acest text și mă leagă atât de multe de el.
Am mai cunoscut un tip așa: Fănuș Neagu. Eu scriam proză și eram într-o mare ceartă, fiind student la Facultatea de Filosofie, cu Cenaclul Echinox. Între timp ne-am împăcat. Ei ne considerau pe noi cei de la filosofie un fel de propagandiști. Ceea ce nu era adevărat. Am citit o dată la cenaclu la ei și m-au făcut pulbere. Poșta redacției de la Luceafărul era făcută de Fănuș Neagu. Am trimis un text și l-am semnat cu pseudonimul Ion Sereteanu. În al doilea număr la poșta redacției scria: Ion Sereteanu ai mare talent; treci pe la redacție să tăiem finalul. M-am urcat în tren de la Cluj, am mers toată noaptea și am ajuns la București. Nu l-am găsit pe Fănuș la redacție. Cred că era beat. Am dormit în Herăstrău și apoi m-am întors noaptea la Cluj. În numărul următor a apărut proza mea.
Și asta lipsește în presa română de azi. Personalități puternice, ajunse la o anumită glorie care sunt fascinate de talent. Care după asta când găsesc un tânăr și are talent spun asta: omul are talent, e preocupat, e interesat. Din nenorocire nu prea găsim la ora actuală.
R.: Am găsit în Viața studențească o fotografie document cu dvs. în 1970 (din 14 ianuarie), în timp ce luați un interviu. Aceasta este, cred, prima apariție mediatică a dvs. Erați student în anul IV și aveați 22 de ani. Vă stârnește vreo emoție fotografia?
Ion Cristoiu: Îmi stârnește emoție. Nu știam că la 22 de ani am luat un interviu. Trebuie să spun în ce context era făcut. Am avut norocul că am făcut facultatea în perioada de maxim liberalism a lui Ceaușescu. Eu consider că între 1966 și 1971 România bătea chiar primăvara de la Praga. Dovadă că am avut la istoria filosofiei pe D. D. Roșca, care până atunci fusese interzis. Călina Mare era profesoară de marxism. N-ar trebui să înțelegem că la vremea respectivă un profesor de marxism era un propagandist. Marx este totuși un mare filozof și așa cum unii sunt profesori de artistotelism poți fi și de marxism. În legătură cu fotografia totuși îmi amintesc câte ceva. Eram șeful subredacției Vieții studențești. Șefii de subredacție din marile orașe aveau jumătate de normă. Deci eu eram deja în câmpul muncii și eram și student. Profesoara Călina Mare îmi și preda. Era un mare lucru să iei un interviu unui profesor. Eu mă ocupam nu numai de activitatea de reporter de teren, ci și de condus subredacția. Asta presupunea niște oameni care elaborau articole.
R.: Am văzut din articolele publicate de dvs. că sunteți un mare admirator al lui I. L. Caragiale. Dați multe exemple din el. Ce ar putea învăța jurnaliștii și cititorii de la el?
Ion Cristoiu: Mult! Noi nu avem meditații asupra presei. După părearea mea Caragiale este în primul rând un mare meditator asupra presei. Eu mereu dau scena din O noapte furtunoasă când cei doi Jupân Dumitrache și Ipingescu citesc ziarul. Este o scenă tipică pentru consumatorul român de presă din toate timpurile, inclusiv de acum. Ei nu citesc ca să afle. Ei citesc un ziar din care nu înțeleg nimic, dar era un ziar care le satisfăcea punctele lor de vedere cu ciocoii. Și acum publicul de Antena3 dacă vine mâine Dacian Cioloș și dacă e genial ori se supără pe Gâdea că de ce l-au chemat sau consideră că a fost idiot. Ei nu se vor uita niciodată obiectiv. Publicul de Realitatea TV dacă e vorba de un pesedist sunt satisfăcuți.
Un alt moment este cu personajul Caracudi din Cișmigiu. El inventa știri care plăceau cititorului. Cititorul acelei gazete erau anti Brătianu – Vizirul cum i se spunea –. Și atunci el inventa știri: s-a dus Vizirul la maiestatea sa și maiestatea sa i-a zis: gata, s-a terminat. Și el era galben. Și așa mai departe. Deci aceste știri corespundeau așteptărilor.
Eugen Simion a scos operele complete și i-am citit publicistica lui Caragiale cu creionul în mână de două ori și am tot subliniat. Ca să le recitesc acum și să am impresia că e nou am cumpărat din nou cele patru volume pe ideea că acum citesc un Caragiale nou. Sunt atât de fascinat de Caragiale.
Nu în ultimul rând Caragiale este tipul gazetarului perfect pentru că el nu are idoli. Eram la Evenimentul zilei și eram anti Iliescu. Am fost într-o călătorie de documentare la Washington la biroul CNN. Ținea un discurs președintele, iar cei din sală se uitau la președinte și îi comentau greșelile. Nu aveau patimă. Nimeni. Nici pro, dar nici contra. Caragiale asta trebuie să ne învețe. Noi jurnaliștii nu trebuie să avem patimi. Ne uităm la ei, cum spun eu, ca la niște broaște pe masa de disecție. De asta Caragiale este genial. El n-a suportat, ca și mine, cuvintele mari. Eu nu suport cuvintele mari în amor, în viață și în politică. Avea Caragiale o luciditate uluitoare ca gazetar.
R.: Știu că-l apreciați pe (atenție!) ziaristul Nae Ionescu pentru modul în care își începea articolele prin prezentarea faptică a evenimentelor. Credeți că o astfel de abordare ar fi utilă astăzi, într-o presă parcă tot mai partizană?
Ion Cristoiu: Nu numai că e partizană, dar o ia razna de la fapte. Nae Ionescu, care e un alt magistru pentu mine, avea această chestiune a faptelor. Și pe vremea lui lumea o lua razna. Pe o temă cum ar fi creșterea trandafirilor începea discuția și ajungeai că nu mai știai de unde a pornit. Se ajungea la Dumnezu. El spunea: hai să ne întoarcem la fapte. Și la noi în momentul de față unii oameni încep să bată câmpii. Nu se întorc la faptele reale și brodează.
R.: Ce credeți că v-a făcut să rezistați în presă atâta timp, și înainte de 1989 și după? Ați avut „stomac tare” – cum se spune −?
Ion Cristoiu: Cred că am rezistat în presă dintr-un motiv care ar explica finalul din Mitul lui Sisif. Mie mi-a plăcut mult finalul când Sisif tot urcă bolovanul și iar cade. Și iar îl urcă. Și finalul lui Camus este că până la urmă important este să urci bolovanul. Nu să ajungă. Îl urci și iar cade. Și de aia și spune în final în mod genial Albert Camus: trebuie să ni-l dorim pe Sisif fericit. Adică până la urmă fericirea nu constă în apariția unui text. Fericirea constă în scrierea textului, în muncă. Și atunci mai mult ca sigur faptul că eu aveam o temă – de făcut un ziar, de exemplu – pentru mine era suficient că lucram și făceam ceva. Probabil că e și o moștenire de la mama această nebunie de a lucra. Și acum lucrez. Un pensionar ca mine ar trebui acum să stea în Bahamas pe litoral și să petrecă. Nu. Eu muncesc. Probabil că a venit din această nevoie de a munci.
În momentul în care eu am o temă de făcut m-am terminat. Adică gata! Nu mai am viață personală, nu mai scriu nimic, nu mai citesc nimic altceva decât să fac acel ziar, de exemplu! Și nu în ultimul rând m-am obișnuit. Am și scos, cred că era prin anul 2000, tot ce s-a scris despre mine. Dacă mă gândesc acum e foarte greu să-mi dau seama ce sunt eu. Am fost pe rând nicușorist, comunist, anticomunist, naționalist, trădător, monarhist, antimonarhist, antifesenist, fesenist și fiecare, cum spunea Nae Ionescu, încerca să afle: tu cu cine ești? Și el le spunea: nu sunt cu nimeni. De fapt eu nu mă schimb. Eu nu m-am schimbat. Dar s-au schimbat statutul oamenilor. Adică în momentul în care Emil Constantinescu nu era președinte am pariat pe el. Când a ajuns președinte – cum i-am și spus din prima seară după alegeri în direct – a devenit ținta mea pentru că era puternic. În momentul în care nu a mai fost președinte nu era ținta mea. Dacă observați eu am ceva cu președinții pentru că ei în România ei sunt foarte puternici și eu nu suport puternicii. Ca gazetar simt nevoia să-i trag de mânecă pe puternici. Pe Traian Băsescu l-am țintit până în 2009. Când în vara respectivă, și eram la trustul Antenelor, am văzut că se pune la cale o conspirație împotriva lui în care eu fără să vreau făceam parte am plecat. Nu l-am lăudat, dar nu l-am mai înjurat. Și atunci lumea spune: iată ce inconsecvent ești. Cum adică față de același om te-ai schimbat? Nu! El s-a schimbat. Sau el își schimbă poziția și face o greșeală. Dacă el începe să devină trădător și-și denunță foștii colegi oricât de mult l-aș fi sprijinit eu până atunci sigur că îl atac. Eu nu sunt un fanatic sau taliban. Îmi schimb atitudinea față de persoane și evenimente în funcție și de cum evoluează ele.
R.: Spuneați la un moment dat că în tinerețe ați fost la o petrecere dar v-ați plictisit. Găsind o cameră plină cu ziare le-ați citit pe toate[3]. Acela a fost momentul în care v-ați dat seama că doriți să faceți presă?
Ion Cristoiu: Nu. Eu sunt un cititor vicios. Îmi place să citesc de dragul de a citi. Citesc de la cinci ani în condițiile în care părinții mei erau țărani săraci. M-au învățat ei să citesc, dar nu mă lăsau să citesc. Un copil la țară de la cinci ani deja e instrument de muncă. Eram chiar un fenomen.
Eu luam cărți de la bibliotecă. N-o să uit nici acum faptul că de câte ori venea cineva în control de la raion eu eram chemat de către bibliotecară și eram prezentat ca un fel de fenomen. Țin minte că aveam șase ani și știam teoria lui Kant. Acel moment explică nevoia mea de a citi în sine. Când eram copil și mergeam cu vaca întotdeauna am citit. Mult timp când eram student și vedeam o pajiște sau o peluză mă bucuram. Pentru că marea problemă când te duci cu vaca este ca ea să aibă iarbă. Ea mănâncă în liniște și tu citești în liniște. La Casa Albă când m-am dus și am văzut curtea mi-am zis: aici dacă mergi cu vaca poți să citești orice. Nenorocirea este că pe măsură ce am început să scriu nu-mi mai pot permite lectură de tip viciu.
În una din zile mi-am zis să-l citesc pe Turgheniev. Eu sunt un mare admirator al prozei rusești, dar Turgheniev nu e Gogol sau Cehov. Lui Cehov i-am citit toate volumele – 11 dacă nu mă înșel – de două ori cu creionul în mână. Îl știu pe de rost. Am ajuns la Un cuib de nobili (roman). Și ca să nu scap la citit – ferească Dumnezeu – mi-am propus să citesc în fiecare zi numai zece pagini. N-am apucat. Când am început nu m-am oprit până n-am terminat-o. Asta-i lectură viciu. Și când am terminat-o am zis: bine și acum ce fac? Ce scriu? Am pierdut timpul. Am fost și sunt în continuare un cititor vicios. Îmi place să citesc în sine. De aia și atunci și acum n-am înțeles de ce să mergi la o petrecere. Mai bine discut cu cineva despre o carte. Ce să faci la o petrecere? E o pierdere de timp.
R.: În Viața studențească, nr. 35, 15 oct. 1969, p. 9 ați scris un articol intitulat Nervi de toamnă (redat mai jos). Pe scurt era vorba de faptul că studenții din căminele de la Observator din Cluj nu aveau căldură și se făcea focul afară pentru încălzire. Cum de a trecut tocmai un astfel de articol de cenzură?
Ion Cristoiu: Noi nu spuneam că sistemul comunist e rău. Spuneam că e o problemă. Pe mine mă miră acest text pentru că descopăr faptul că aveam talent de reporter. Acolo sunt și elemente de proză. Mă și întreb cum de scriam eu așa de bine? De fapt e un sentiment acela că întotdeauna am scris mult mai bine când eram mai tânăr. Pe măsură ce înaintez în vârstă sunt tot mai nemulțumit de felul cum scriu, față de cum scriam eu înainte. S-ar putea să fi fost mai tânăr și mai viguros.
Se mai admiteau astfel de articole. Nu uitați că acest articol a fost publicat în perioada de liberalism, în anul 1969. După asta încetul cu încetul Ceaușescu s-a neghiobizat. El ne-a dat voie să scriem astfel de articole și apoi pe măsură ce a îmbătrânit a devenit tot mai conservator. Un astfel de articol era mai greu de apărut în 1980.
R.: Sorin Roșca Stănescu spunea într-un interviu în care apăreți și dvs. că la Viața studențească s-au format cei mai mari ziariști pe care-i are azi România. Ce era atât de special în acea redacție?
Ion Cristoiu: Partidul concepea diferit publicațiile. Studenții în perioada Ceaușescu au avut un stat special. Ei au fost pentru regimul Ceaușescu, în special, o preocupare. Nu nuami în sensul de infiltrare a ofițerilor de informații, dar și de a le rezolva toate problemele. Atunci Ceaușescu spunea în felul următor: aici nu putem să lucrăm ca la muncitori. Și atunci în cadrul acesta Viața studențească era mult mai liberă decât alte publicații și se adresa studenților. De asta a fost o școală. Eu am inaugurat, țin minte, interviul imaginar. Luam opera lui Bălcescu, găseam niște citate și puneam înaintea lor niște întrebări: ce părere aveți despre patrie, de exemplu... Și acum ar fi foarte bună.
R.: Ce a însemnat pentru dvs. plecarea la revista Teatru de la Scânteia tineretului?
Ion Cristoiu: Această mutare a mea am văzut-o ca o trecere pe linie moartă. Eram convins că atâta timp cât era la putere Ceaușescu nu mai am cum să fac ceva.
Prima mare pedeapsă a fost mutarea de la secția Cultură-reportaj. Eu am răspuns la Scânteia tineretului de partea de citit a ziarului: cultură, eseu, reportaj, morală... Adică lucrurile de citit. Am fost trecut apoi la secția Agrară. Mi s-a luat Suplimentul Literar-Artistic. Pe mine m-au dus în locul lui Theodor Mănescu nu pentru că am vrut eu. L-au dat afară și m-au pus pe mine. Nu mă interesa pe mine... Am făcut cu revista Teatru lucruri interesante. Toată generația lui Maia Morgenstern e promovată de mine sau alți critici.
Horațiu Mălăele a publicat un text unde povestea despre o discuție cu Adrian Năstase despre mine, când se afla la guvernare. Era vorba de funcția de director la TVR. Și Năstase a avut o expresie: nu e de încredere. Eu niciodată n-am fost de încredere. În sensul să îl pui acolo și să facem ce vrem cu el. Să mă manevreze. Ca și dovadă că eu n-a ajuns niciodată la Scânteia. Deci sistemul m-a mirosit. Îl punem, e bun profesionist, dar întotdeauna trebuie să aibă pe cineva care să-l controleze că oricând ne putem aștepta să avem o surpriză. Nu să devin anticomunist. Dar să spun: de ce să publicăm tâmpenia asta?
R.: La Scânteia tineretului aveați o rubrică, un serial, cu propuneri pentru o posibilă istorie a literaturii române. Rubrica era extrem de curajoasă pe atunci (am înțeles de la câțiva oameni ce au prins vremurile). Ce ați făcut cu acele articole?
Ion Cristoiu: Acest serial care a început în Amfiteatru a fost cel mai comentat serial din istoria presei românești. Anul trecut m-a apucat un imbold, dar nu mă ține mult, să public manuscrisul de 1200 de pagini. Îl am și acum. Am adunat și ce s-a scris la vremea respectivă în presă. Rar a existat un elogiu adus unui serial. L-am strâns într-o carte care a zăcut pe la Editura Eminescu. Culmea e că deși a fost publicat în serial el n-a mai putut fi publicat în volum. E interesant și de ce. Pe de o parte regimul Ceaușescu s-a osificat. Ce puteam publica în presă în primii ani ai lui Ceaușescu nu s-a mai putut după. Dar cu acest serial s-a întâmplat un lucru foarte interesant. În lumea literară era o bătălie la vremea respectivă. Era o lume împărțită în două: Barbu și alții iar dincolo Manolescu, Blandiana și alții. Serialul acesta nu era din culise. Demontam mecanisme și citam, de exemplu, din Nina Cassian. A plăcut foarte mult însă la un moment dat s-a întâmplat un lucru. A intrat în atenția și elogiile grupării Barbu. Eu nu aveam nicio treabă. În Săptămâna spunea: iată ce scrie tânărul Ion Cristoiu și are dreptate în privința ticăloasei Nina Cassian. Și atunci cealaltă grupare a zis: ahaaa – ești cu ei −. A mai apărut și un zvon, care văd că-l întreține și Dorin Tudoran, și e o prostie: că eu scriam impus de partid. Era o idioțenie. Credeți că un om își pierde tinerețea, și am citit în Biblioteca Academiei pe frigul acela, ca să scriu că m-a pus partidul? Când a ajuns cartea mea la editură a intrat în această bătălie politică. Nici acum n-a putut să apară. A fost o încercare de publicare și s-au cerut referate de la puternici scriitori ai vremii, ca Ion Brad, Dumitru Ghișe sau Ion Ardelean care au întărit – cum ar veni – părțile bune. Tot nu a apărut. Și acum e la stilizat, dar nu știu de ce n-am publicat-o.
R.: Într-o carte de memorii scrisă de Ion Brad[4] sunteți caracterizat drept un scriitor-moralist. Vă simțiți moralist?
Ion Cristoiu: Nu cred. Sunt un scriitor ironic. Cărțile mele de proză sunt de satiră. Eu nu văd în lumea reală decât elementele de satiră.
R.: Un articol despre Avram Iancu „erou sau criminal?” publicat în Historia știu că i-a nemulțumit pe unii oameni (istoricul Ioan Bolovan, de pildă). Cum de ați decis publicarea unui astfel de articol în Historia?
Ion Cristoiu: Eu sunt adeptul în istorie al punctelor de vedere care generază discuții. Nimic nu omoară o personalitate decât mumificarea sau clișeul. Noi am pus o întrebare ce a dus la o bulbuceală și lumea a început să se întrebe. Sigur că și din punct de vedere gazetăresc. Historia nu este academică. Am încercat ca într-o istorie plină de clișee să venim și cu altceva.
R.: Lupta de clasă a fost prezentată puternic în presa comunistă. Istoria însă ne-a arătat ce a însemnat de fapt. Acum avem o altă luptă: anticorupție. Ce credeți că se va alege de lupta anticorupție din punct de vedere istoric (această perioadă de 10-15-20 de ani)?
Ion Cristoiu: Aș putea să spun că sunt un specialist în lupta de clasă. România este în istoria ei mai ales după 1944 de câte o luptă. A fost lupta de clasă, după a venit destanilizarea, după asta a venit lupta împotriva dominației sovietice, iar după 1989 au fost foarte multe lupte. Eu sunt un mare adversar al ideii de luptă pentru că ea creează o atmosferă nefirească. Mecanismul e așa: lupta de clasă se ascute de la o zi la alta. La un moment dat procurorul, activistul sau securistul termina cu dușmanul. Dar el având ordin să lupte trebuia să inventeze. Așa a fost și cu lupta împotriva corupției. Transformată într-o chestiune națională procurorii au zis hai să găsim corupți. Lupta nu se termină niciodată. Pentru că se alimentează. După părerea mea nu există nicio luptă. Corupția e un domeniu pe care îl analizăm și-l stârpim. Erau și nevinovați, cum era Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, pentru că trebuia neaparat. Se impunea vieții niște teze care siluiau viața.
R.: Ați simțit cumva în activitatea specifică redacțională ideile lui Ceaușescu după venirea sa din Asia, în 1971?
Ion Cristoiu: Le-am simțit pentru că eu am rămas asistent în 1971 și ne-au și chemat pe cei ce am terminat Facultatea de Filosofie la Ștefan Gheorghiu să ne învețe ei filosofie. Pentru mine a fost bine că nu m-am dus și citeam la biblioteca lor. Recunosc era acolo o bibliotecă foarte bună cu volume care nu se găseau în România. Atât de tare m-au enervat cursurile respective că am și plecat din învățământ.
Nu a fost totuși chiar o întoarcere la prolecultism. Exista o anumită monotonie. Asta s-a simțit. Asta e o legendă cu vizita în Asia de la Ion Iliescu. Nicolae Ceaușescu și-a dat seama înainte de Gorbaciov că orice liberizare a comunismului duce la capitalism. Cele două nu se leagă. Nu poți să faci democrație în comunism.
R.: În presa actuală vedem uneori că se fac campanii mediatice (de exemplu pe tema justiției). Care a fost, în opinia dvs., cea mai eficientă campanie de presă înainte de 1989? Dar după?
Ion Cristoiu: Înainte de 1989 cred că au fost campaniile de presă până în 1971 de dezvăluire a ororilor din perioada stalinistă. Acela a fost așa numitul obsedantul deceniu. Atunci chiar se publicau cu plăcere, dar în anumite limite. Nu puteai să spui că fix partidul comunist a fost de vină. După 1989 cred că cea mai eficientă campanie de presă a fost cea dusă de Evenimentul zilei pentru prăbușirea regimului Iliescu. Evenimentul a apărut în 1992 și până în 1996 a fost un mare adversar al puterii. Sigur că nu la nivelul de falsificare și tendențiozitate al campaniilor de azi. Noi n-am zis ciuma roșie și am spus mereu domnul Iliescu. Nu i-am zis infractorul, penalul, comunistul...
R.: Cum vi se pare că era tonul presei de la finalul anilor ’60 în comparație cu cel de azi?
Ion Cristoiu: Acum e o presă vie, pitorească, comică. În ultimii ani ai lui Ceaușescu era o presă sinistră tocmai pentru că era monotonă. Vă dau un singur exemplu. Eram la Scânteia tineretului și Cornel Nistorescu era venit la noi la reportaj. A fost într-o vizită și a adus o tabletă senzațională în care spunea că pe pantalonul lui Ceaușescu era un fir de ață. Îl umaniza. N-am putut să public. Cum adică? Să mă înțelegeți: mie mi-a plăcut articolul! Dar dacă tu doreai să faci un articol în care îl prezinți pe Ceaușescu ca pe un om nu puteai. Trebuia să publici în anumite dogme: conducătorul, mărețul, etc. În felul acesta nici propaganda nu mai avea eficiență.
Interviu realizat de Mihai CISTELICAN
București, 13.07.2018
[1] Conform Wikipedia Pamfil Șeicaru (n. 18 apr. 1894 – d. 21 oct. 1980) a fost un ziarist român, director al ziarului Curentul, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale.
[2] Conform Wikipedia Stelian Popescu (n. 18 febr. 1875 – d. 1953) a fost un jurist, om politic și ziarist român.
[3] Cecilia Caragea, Dialog cu Ion Cristoiu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 19.
[4] Ion Brad, Dincoace de munți,Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 520.
