Silvia Vlăsceanu, de la HENRO: 'Nu e doar o decizie politică de a reveni la nuclear. În toţi aceşti ani, sectorul s-a deprofesionalizat'

Schema de plafonare şi compensare ar trebui eliminată la un moment dat, pentru că nu toată lumea are nevoie de sprijin din partea statului, şi sper să ajungem să implementăm nişte măsuri corecte pentru cei care într-adevăr nu-şi pot plăti facturile energie, a declarat, într-un interviu acordat AGERPRES, Silvia Vlăsceanu, director executiv al Asociaţiei Producătorilor de Energie Electrică - HENRO.

Referitor la taxele care grevează sectorul energetic, directorul HENRO a explicat că acesta va fi întotdeauna cel mai uşor de taxat, pentru că aici activează firme mari, cu vizibilitate, şi "e mai uşor să taxezi 100 de companii mari de la care obţii sume consistente decât 1.000 de firme mici".

În ceea ce priveşte Mecanismul de achiziţie centralizată a energiei electrice (MACEE), ea a subliniat că au rămas preponderent companiile cu capital de stat şi că este nevoie de predictibilitate pentru a se încheia contracte pe termen lung.

Pe de altă parte, Silvia Vlăsceanu şi-a exprimat încrederea că tehnologia SMR (small modular reactors) va penetra foarte puternic piaţa, în următorii ani, pentru că mulţi vor ajunge la concluzia că este utilă pentru a avea şi energie electrică şi termică, dar şi siguranţă în alimentarea cu energie electrică.

AGERPRES: Intenţia Comisiei Europene de renunţare la combustibili fosili şi ţintele stabilite strică mixul nostru energetic. Credeţi că ţintele sunt fezabile?

Silvia Vlăsceanu: Noi ni le-am asumat, ceea ce înseamnă că până la urmă şi noi am contribuit şi le-am propus. Evident, Comisia a zis: dacă voi vă angajaţi la ţinte atât de ambiţioase, să vă ţineţi de ele. Poate momentul în care s-au făcut aceste propuneri corespundea unei realităţi. Între timp lucrurile s-au schimbat şi se schimbă în sectorul energetic foarte rapid. Şi vedem cât de mare este influenţa factorului politic şi a situaţiei politice din jurul nostru.

Până la urmă, la momentul 2015, când a fost semnat acordul de la Paris, era o anumită situaţie internaţională. Evident, lucrurile au evoluat într-un sens pe care nu putea nimeni să-l anticipeze. Adică nici pandemia nu putea fi prevăzută, nici războiul din Ucraina şi cu atât mai puţin conflictul, în desfăşurare, în acest moment, în Orientul Mijlociu şi care influenţează întreaga piaţă energetică. Ne-am angajat la momentul respectiv, după COP 20 de la Paris, din 2015, că renunţăm la cărbune. Multe state au zis că renunţă, că-şi reduc producţia şi utilizarea acestei surse de energie, altele vedem că au mai revenit asupra deciziei.

De asemenea, au zis atunci "renunţăm la nuclear" şi am văzut că Germania chiar luase decizia, care venea şi după evenimentul din Japonia, de la Fukushima. Este o probabilitate infimă să se mai repete în altă zonă a lumii, aşa ceva, să fie un tsunami cu un cutremur de asemenea magnitudine. Deci condiţiile au fost absolut deosebite la momentul respectiv. Dar a fost un pretext pentru o anumită latură politică să se angajeze: eliminăm nuclearul. Vedem acum că revin asupra acestei decizii, inclusiv state care îşi luaseră acest angajament. Ultimul mohican rămâne Germania.

De fapt nu e doar o decizie politică de a reveni la nuclear. În toţi aceşti ani, sectorul s-a deprofesionalizat pe partea aceasta nucleară, au plecat mulţi specialişti din industrie ori s-au reorientat şi, în plus, nici şcoala nu a mai pregătit tot atâţia tineri, pentru că nu au mai fost atraşi de domeniul nuclear. Lipsa de personal pentru a menţine în funcţiune centrale nucleare s-a întâmplat peste tot, inclusiv în Franţa, care e liderul mondial, cu 75% pondere a energiei nucleare. Nu s-a mai asigurat mentenanţa şi evident unii s-au ţinut de calendarul de scoatere din funcţiune a grupurilor nucleare.

Până la urmă, după cum constatăm, raţiunea a învins entuziasmul iniţial politic şi ecologic, de închidere a centralelor nucleare, pentru că, în fond, nuclearul este o energie curată.

AGERPRES: La COP 28 s-a semnat o Declaraţie pentru triplarea capacităţilor de energie nucleară până în 2050. Este România în avantaj, mai ales că sunt intenţiile legate de SMR-uri, deşi a fost anunţul SUA că renunţă la implementare?

Silvia Vlăsceanu: N-au renunţat. Până la urmă SMR este tehnologia - small modular reactors. Sunt multe firme care dezvoltă SMR-uri. Noi avem un acord cu NuScale, care e una dintre multele companii care promovează SMR-urile, iar anunţul referitor la investiţia din SUA este legat de aspecte comerciale. Nu are deloc de-a face cu tehnologia în sine. Tehnologia este promovată de foarte multe companii. E adevărat că americanii sunt printre promotori, pentru că nu mai e niciun secret cum că SMR-urile de fapt translatează o aplicaţie militară către zona civilă. Aceasta se foloseşte, de exemplu, în Rusia. Într-o comunitate din Alaska se foloseşte pentru producerea de energie electrică şi termică un SMR, pentru că, pe de o parte, aceste reactoare au avantajul că sunt scalabile, sunt uşor de montat, de utilizat, şi produc şi energie electrică şi termică, reprezintă tot o formă de cogenerare şi sunt mult mai accesibile şi din punct de vedere al costurilor. Aşa că sunt trecute pe zona civilă şi, cu siguranţă, ele vor evolua foarte mult. Şi nu sunt doar small, nu sunt doar mici, sunt şi mini, şi micro, cu puteri variate. Un megawatt instalat înseamnă suficientă energie pentru un sat românesc, de exemplu.

Eu cred că această idee va penetra foarte puternic în următorii ani piaţa, pentru că mulţi vor ajunge la concluzia că este o soluţie pentru a avea şi energie electrică şi termică... Energia termică este o problemă în România. Ne aducem aminte de acest lucru doar iarna şi vorbim doar de Bucureşti, pentru că sunt multe blocuri aici şi sunt avarii la conductele de termoficare. Dar energia termică, la nivel naţional, este o problemă pe care cumva trebuie să o tratăm. Dar, apropo de SMR-uri, îţi poţi rezolva şi această problemă a energiei termice pe timp de iarnă folosindu-le. Iarna n-ai nici soare şi deci nici energie solară, iar cea eoliană este intermitentă, variabilă, imprevizibilă, astfel încât nu te poţi baza pe ea nici vara, nici iarna, nici ziua, nici noaptea. Pentru că nu ştii când bate şi cum bate vântul.

Energia nucleară este deja un tip de energie care e abordată şi politic, şi social. Mie mi se pare că inclusiv organizaţiile de mediu, foarte active, de altfel, nu se mai opun acestui tip de energie, aşa cum au făcut în urmă cu nişte ani. Nu ştiu dacă chiar au înţeles rolul energiei nucleare, dar probabil şi cei care erau împotrivă şi care susţineau financiar aceste organizaţii şi-au mai mai schimbat punctele de vedere antinuclear.

AGERPRES: Revenind la sectorul energetic de la noi, acesta este grevat de o serie de taxe, precum taxa de solidaritate, contribuţia la fondul de tranziţie energetică, etc. Ce impact au aceste taxe asupra producătorilor?

Silvia Vlăsceanu: Sectorul acesta mereu va fi cel mai uşor de taxat pentru că cifrele sunt pe masă întotdeauna. Sunt uşor de controlat, sunt firme mari, cu vizibilitate, nu sunt nici foarte multe, şi atunci e mai uşor să taxezi 100 de companii mari de la care obţii sume consistente decât 1.000 de firme mici.

Îmi aduc aminte din 2003, când s-a introdus taxa pe monopolul natural, iniţial a fost introdusă pentru un an sau doi şi s-a prelungit succesiv şi cred că mai e în vigoare până la sfârşitul lui 2025. Deci de la o taxă temporară s-a ajuns la o taxă aproape permanentă. Evident, companiile găsesc soluţii până la urmă. Dacă e de plătit nu pot să se eschiveze, pentru că nu sunt firme de apartament care să eludeze legea. Dar, plăteşti într-o parte, înseamnă că reduci din altă parte.

AGERPRES: Le-au afectat investiţiile până la urmă...

Silvia Vlăsceanu: Nu doar investiţiile. Vedem că şi numărul de angajaţi în sectorul energetic a scăzut foarte mult. Adică în anii 2000 erau peste 100.000, iar acum sunt sub 80.000. Sunt date de la Statistică, în sectorul energie electrică, termică, petrol şi gaze, cumulate.

AGERPRES: Forţa de muncă este o problemă în ultimul timp mai ales pe partea de personal calificat.

Silvia Vlăsceanu: În ultimii ani, constatăm că situaţia începe să-şi revină. Studiile tehnice au fost, nu neapărat neglijate, dar n-au avut aceeaşi atractivitate pentru tineri. Pentru că e mai greu. Trebuie să recunoaştem că a face o facultate tehnică este mai dificil decât a face o facultate umanistă, trebuie să ai noţiuni de ştiinţe exacte, matematică, fizică ş.a.m.d. Văd că încep să-şi reîndrepte atenţia către aceste domenii, pentru că există cerere din partea angajatorilor şi atunci şi tinerii sunt mai atraşi către meserii cu care ştiu că îşi vor găsi mai uşor un loc de muncă. Pentru că, într-adevăr, avem nevoie de economişti, de avocaţi, ca să dau exemplu doar din zona universitară, dar mai e nevoie şi de ingineri, şi de fizicieni. Sunt şi alte meserii care văd că încep să redevină interesante pentru tineri şi exemplul cel mai bun este zona nucleară, unde cererea a crescut în ultimii doi ani fantastic. Văd la Politehnică. Tinerii vor să se axeze pe nuclear, pentru că, dacă aud că se vorbeşte de dezvoltarea sectorului, se gândesc că până termină facultatea, lucrurile evoluează şi îşi vor găsi un loc de muncă.

AGERPRES: Din punctul dumneavoastră de vedere, plafonarea şi menţinerea pragului pe MACEE se mai justifică în contextul actual?

Silvia Vlăsceanu: Ceva trebuie pus în loc. Gradul de sărăcie energetică - cei care sunt în imposibilitatea sau cărora le este greu să-şi plătească facturile la utilităţi - a crescut şi nu doar în România. Trebuie ajutaţi cei care îşi dau veniturile sau cheltuie o mare parte din ceea ce câştigă lunar per familie, per gospodărie, pentru a plăti energie electrică, căldură, apa. Şi vedem că românul, în general, când nu-şi permite, strânge cureaua, în sensul că aplică măsuri de eficienţă vrând nevrând.

Deci gradul de sărăcie, una peste alta, a crescut. Trebuie găsite soluţii pentru aceşti consumatori vulnerabili, din toate punctele de vedere, pentru că, până la urmă, cei vulnerabili s-ar putea să aibă probleme şi de sănătate. Deci vulnerabilitatea se manifestă plecând de la confortul termic şi de la ce îţi permiţi în casă pentru a-ţi creşte gradul de confort, care s-ar putea să greveze bugetul familiei.

AGERPRES: Care ar fi soluţia?

Silvia Vlăsceanu: Eu am constatat când s-au introdus cardurile de energie că, la început, au fost mulţi refractari: nu se poate, iarăşi carduri...Văd că lucrurile şi aici au evoluat, dar este prea puţin. Ceea ce ne lipseşte nouă - dar nu-i de-acum, e o poveste veche, care nu s-a rezolvat - ar fi că bazele de date ale diverselor instituţii trebuie să fie interconectate, ceea ce la noi nu prea se întâmplă. Adică fiecare are propria bază de date şi când e vorba să le interconecteze, întotdeauna se găsesc tot felul de piedici. Se vorbeşte de digitalizare, de transformare digitală, n-ai cum să stai pe loc în secolul 21. Şi lucrurile vor merge în direcţia asta. Adică, doar cu un simplu card sau cu minimum de documente, să-ţi descopere până la urmă şi istoricul personal, nu doar al veniturilor, că nu-i vorba doar de venituri, ci şi al posibilităţilor de a-ţi menţine sănătatea, câţi copiii ai, cât plăteşti taxe la stat, dacă lucrezi legal sau în zona gri sau ai venituri pe care nu le poţi justifica. Sunt unii care înalţă palate şi trăiesc din ajutorul de şomaj. Dacă lucrurile s-ar regăsi în bazele de date, i-ai descoperi şi pe cei care într-adevăr au nevoie de ajutor financiar.

Eu sper să apucăm ziua în care, pe baza unui card, că e cardul de identitate, că e cardul de sănătate, că e orice card sau poate alt document ori poate nici nu-i nevoie să ai tu documentul, să aibă tot necesarul de informaţii astfel încât ajutorul de la stat să fie ţintit către cel care are nevoie cu adevărat. Trebuie să-i identificăm pe cei care au nevoie. Asta voiam să subliniez, că plafonarea/compensarea la un moment dat trebuie eliminată. Nu toată lumea are nevoie de sprijin din partea statului. Poate îi dai sprijin sub altă formă.

Cu alte cuvinte, trebuie găsite informaţiile corecte din datele adunate de la diverse instituţii şi aş merge până la datele de la furnizorii de energie electrică şi gaze naturale şi ale operatorilor de distribuţie, care fac citirile de contoare, referitor la cât consumă sau care ar fi consumul mediu normal, corect. Avem cel mai mic consum de energie, pe cap de locuitor faţă de celelalte state europene. Nu-i un indicator care să ne arate că avem măsuri de eficienţă implementate, arată tot un grad de sărăcie. Jumătate din populaţie sau 45%, conform datelor ANRE, consumă sub 50 de KWh pe lună. E puţin. 50 de KWh înseamnă, ce să zic, că au un bec, un frigider, iar iarna sunt convinsă că nici frigiderul nu-l folosesc.

Eu sper să ajungem şi să implementăm nişte măsuri corecte pentru cei care au nevoie în mod real de sprijin, astfel încât să beneficieze doar cei care într-adevăr nu-şi pot permite facturile.

La energie termică e şi mai şi: dacă stai la bloc şi preţul energiei termice, al gigacaloriei, este subvenţionat, beneficiază toată lumea, are sau n-are nevoie. Pe de altă parte, aceste subvenţii pentru energia termică se plătesc de către cetăţenii din zona respectivă, chiar dacă sunt sau nu racordaţi la Sistemul de Alimentare Centralizată cu Energie Termică (SACET). Şi în Bucureşti, nu toate cartierele şi nu toţi locuitorii sunt alimentaţi prin SACET, dar se plăteşte prin taxele şi impozitele la care contribuim toţi.

AGERPRES: Revenind la Mecanismul de achiziţie centralizată a energiei electrice, plafonul de 450 lei/MWh, consideraţi că ar trebui majorat?

Silvia Vlăsceanu: Acum, cu MACEE, cum s-a stabilit acest prag de 450 lei/MWh? E un pic aleatoriu, dar să zicem că a fost o justificare. Dar dacă ne uităm pe lista companiilor care intră în acest mecanism de achiziţie centralizată, iniţial au fost 17. Sunt excluse cele în cogenerare, care produc şi energie termică, pentru că ar fi presiune pe preţul energiei termice. Dar am văzut că în MACEE au rămas preponderent, dacă ne uităm, operatorii cu capital de stat. Cred că în afară de OMV Petrom, care este un jucător semnificativ, pentru că are capacitatea de producţie de 860 MW de la Brazi, ceilalţi reprezintă companii cu capital de stat. Ce pot să spună companiile cu capital de stat? În condiţiile în care statul este acţionarul tău, adică dacă statul a hotărât mecanismul, îl aplici, nu comentezi. Noi o considerăm, şi toţi producătorii mari o consideră, o măsură temporară. Pentru că, ce s-a întâmplat? Şi sunt mai multe aspecte. Preţul e plafonat, deci ei vând cu 450 lei/MWh. Ce este peste, evident se duce pe impozit, pe supraimpozitarea către stat, dar constatăm că, din acest motiv, nu ai o predictibilitate a preţului pe pieţele pe termen lung. Pentru că ştii că lună de lună preţul va fi 450 lei/MWh. Şi nu ştii nici ce cantitate sau de când vei avea o cantitate disponibilă ca să poţi să închei contracte pe termen lung.

Companiile mari, indiferent de sursa de producere, nu vorbim de regenerabile, au nevoie de investiţii, clar. Investiţii, mentenanţă, au personal mai mult, pentru că au capacităţi multe şi forţa de muncă este semnificativă. Şi atunci lor le trebuie şi o predictibilitate financiară şi o stabilitate, să ştie pe ce venituri se bazează, nu lună de lună, ci pe un orizont mai mare de timp, 1-2-3 şi chiar mai mult. În acest moment, nu se pot încheia contracte pe termen lung, pentru că niciun furnizor, pe de o parte, nu doreşte să încheie câtă vreme ştie că e mecanismul acesta implementat. Pe de altă parte, nici producătorul nu ştie nici de când, nici cum va fi după, dacă n-apare altă regulă între timp. Deci suntem cumva într-un blocaj aici, în ceea ce priveşte încheierea de contracte pe termen lung, chiar dacă ele sunt susţinute şi prin legislaţia europeană acum, un nou market design care urmează să se aprobe susţine şi încurajează contractele pe termen lung.

Suntem într-un blocaj pentru că nu ştim ce va fi. Companiile nu ştiu, după 31 martie 2025, pentru că până atunci prevede legislaţia în vigoare. Dacă vii şi anunţi cu trei sau şase luni înainte, e puţin, adică trebuie pregătite contractele. Ce înseamnă pregătire? Un contract bilateral negociat direct, ar fi de preferat să fie foarte transparent, să poată fi aplicat de toţi producătorii şi de toţi furnizorii, pentru a nu exista niciun fel de suspiciune ulterioară că un producător a ales un anumit furnizor, că un furnizor s-a dus către un client mare. Vorbesc şi de clienţii finali industriali, gen Alro, Sidex, care pot să încheie contracte direct. Deci e nevoie de o perioadă de pregătire destul de mare, care nu este creionată în niciun fel. Aşa că ar trebui implementat imediat după ce trece această iarnă, altfel vom asista iarăşi la vreo măsură anunţată peste noapte: într-o săptămână se adoptă iarăşi, printr-o procedură rapidă, ordonanţă de urgenţă, ceea ce nu face bine sectorului. Sectorul acesta are o inerţie foarte mare şi are nevoie de stabilitate. Bun, aplici măsuri, toată lumea înţelege, cel puţin producătorii înţeleg că la situaţii excepţionale trebuie măsuri excepţionale, dar sunt lucruri care nu se pot face peste noapte. Adică, chiar dacă vrei să iei o măsură, anunţ-o din timp şi consultă-te cu cei din domeniu, chiar dacă nu vei mulţumi pe toată lumea.

Mecanismul de achiziţie centralizată a energiei electrice se aplică pentru că aşa prevede legea, dar nu înseamnă că este soluţia cea mai bună sau că nu putea fi adoptată alta. Şi a mai apărut un fenomen ca urmare a aplicării MACEE: în condiţiile în care furnizorii se aşteaptă să primească cât mai multă energie la preţul de 450 lei/MWh, ceilalţi producători care nu intră în MACEE, şi vorbesc de cei în cogenerare, care plătesc şi certificate de CO2 şi trebuie să-şi acopere costurile de producţie, pentru că altfel ar intra sub incidenţa legislaţiei în domeniul concurenţei - preţuri de dumping - nu găsesc cumpărători în piaţă la preţurile de 600-700- 800 lei/MWh, care rezultă în urma calculării costurilor. Şi aici intră în contradicţie cu legislaţia în vigoare, pentru că aceasta nu s-a modificat, n-a fost corelată cu articolul din lege, cred că articolul 28, legat de obligaţiile producătorilor de a vinde minimum 40% pe alte pieţe decât pe PI (Piaţa Intrazilnică), PZU (Piaţa pentru Ziua Următoare) şi piaţa de echilibrare. Deci, nefiind corelate, reuşesc foarte greu sau nici nu reuşesc să acopere procentul de 40%, pentru că furnizorii nu sunt interesaţi de preţul de 700 lei/MWh.

AGERPRES: Ungaria, Serbia şi Slovenia au anunţat că vor lansa o bursă de energie. Va fi benefică pentru regiune?

Silvia Vlăsceanu: O nouă bursă. Serbia, care produce pe cărbune, deci poate să vândă la orice preţ, nu intră sub incidenţa legislaţiei europene. E şi acesta un aspect, dar suntem interconectaţi, adică din punct de vedere tehnic lucrurile sunt clare. Vrem o piaţă europeană, dar vine şi cu aceste dezavantaje, acest inconfort pentru producătorii care ar vrea să intre pe piaţă, chiar şi cu mia aceasta de MW pe care o mai are cărbunele, Complexul Energetic Oltenia, e greu să vândă în condiţiile în care vine energie ieftină din afară.

Nu doar în România se întâmplă lucrul ăsta. Sunt intervale orare în care se întâmplă un fenomen de genul ăsta şi în alte ţări şi vedem mai ales la ţările care produc multă energie din cărbune, Polonia, Bulgaria... Dar e deja târziu, suntem în întârziere, nu doar România, cu 20 de ani cel puţin, de a implementa o piaţă de capacităţi. Asta ar fi însemnat să ajuţi sau să sprijini financiar companiile de care ai nevoie, dar la care apelezi doar când ai nevoie de energie, cumva să le plăteşti să menţină cazanele, dacă vorbim de cărbune, să le menţină calde. E târziu acum, nu doar pentru România. A fost o astfel de idee prin anii 2.000. E târziu, pentru că între timp au penetrat puternic piaţa sursele regenerabile, iar să menţii în funcţiune capacităţile de producţie ar presupune nişte costuri care trebuie recunoscute de piaţă şi ar influenţa preţul. Dacă o făceam acum 20 de ani, probabil că existau bani şi pentru companiile din cărbune să-şi menţină standardele de funcţionare şi să facă reparaţii, modernizări, investiţii la timp.

AGERPRES: În concluzie, care sunt principalele probleme cu care se confruntă sectorul energetic din punctul dumneavoastră de vedere?

Silvia Vlăsceanu: Câtă vreme apăsăm pe întrerupător şi se aprinde becul, pare că nu există nicio problemă, pentru că până la urmă consumatorul aşa percepe. Am lumină, am şi căldură, că automatizările la centralele termice funcţionează cu energie electrică, deci nu sunt probleme.

Eu nu le-aş numi chiar probleme, dificultăţi, să spunem. Fiecare e tentat, în funcţie de sub-sectorul în care activează, să vadă doar problemele domeniului său. Adică, dacă vorbim de energie electrică, ne referim la producţie, transport, distribuţie, furnizare şi foarte puţin la consumatori. În tot dialogul, nu ştiu dacă aţi remarcat, lanţul se opreşte la furnizori. Consumatorii, deşi ar trebui incluşi întotdeauna în discuţie, dezbaterile şi consultările nu includ consumatorul, mai ales pe cel casnic.

E clar că pe zona de producţie e nevoie de mai multe capacităţi şi nu doar din regenerabile. E bine să fie şi prosumatori, şi producători privaţi din surse fotovoltaice şi eoliene. Şi alte ţări în care s-a investit în regenerabile de acest fel au probleme de funcţionare tehnică, în primul rând. Nu pot să spun că au ajuns la saturaţie, dar deja multe state, inclusiv România, se orientează acum, de exemplu, spre off shore wind, unde iarăşi e o discuţie, despre cât de uşor e de făcut o capacitate offshore - costuri, posibilităţi tehnice dar probabil că vor fi nişte megawaţi instalaţi şi offshore. Este nevoie însă de capacităţi de producţie, în capacităţi de bază, base-load. Una dintre acestea este nuclearul, care nu poate fi neglijat în contextul actual, hidro, care întotdeauna e soluţia de backup, de echilibrare a sistemului electroenergetic pentru că, din păcate, chiar cu tehnica evoluată legată de stocare, nu s-a ajuns la performanţe deosebite, iar funcţionarea sistemului înseamnă că trebuie menţinută permanent, continuu simultaneitatea producţiei de energie electrică cu consumul, ceea ce diferenţiază energia electrică de gazele naturale.

În ceea ce priveşte gazele, chiar dacă vorbim că reprezintă o soluţie de tranziţie, tranziţia asta cred că va fi mai lungă decât s-a anunţat iniţial, până în 2030. Şi cred că, după COP-28, vor exista nişte concluzii legate şi de tranziţia energetică şi utilizarea combustibililor fosili. Nu ştiu dacă Europa poate să mai dea înapoi, să spună că mai revizuim acest termen, dar în orice caz, la nivel mondial, vedem că fiecare înţelege tranziţia în mod diferit. China, de exemplu, anunţă măsuri pentru orizontul anilor 2050-2060, chiar dacă este principalul producător din surse regenerabile şi pune în fiecare zi în funcţiune capacităţi de producţie, inclusiv pe cărbune.

Cărbunele este, din păcate, marele perdant. Nu cred că vor mai fi date în funcţiune capacităţi de producţie de energie pe cărbune, cel puţin nu în Europa. Chiar dacă mai avem cărbune. Şi noi mai avem cărbune. Dar în orice caz, probabil că va rămâne în zăcământ, chiar dacă sunt cariere deschise.

Revin, e nevoie de capacităţi noi, în capacităţi de bază. Chiar dacă investeşti în regenerabile, ar trebui să avem şi capacitatea în sursă de bază care să le însoţească. Ceea ce nu se întâmplă, pentru că cele solare şi fotovoltaice se construiesc mult mai rapid. Nu se compară cu o capacitate nici măcar hidro, care poate să fie de aceeaşi dimensiune, dar nu se construieşte la fel de de rapid, dacă luăm în calcul inclusiv autorizaţiile suplimentare pe care le necesită.

În ceea ce priveşte stocarea, deocamdată vedem că şi aici sunt mulţi susţinători, dar stocarea nu e încă comercială şi nu poţi să bazezi pe stocare în baterii. Da, stocare, de exemplu, în centrale de acumulare prin pompaj. Şi multe ţări europene au capacităţi semnificative, inclusiv Spania, care e un exemplu foarte bun. Ne uităm la Spania că are multe regenerabile, dar are şi acumulare prin pompaj. Deci le dezvolţi simultan, pentru că altfel un incident, o avarie, într-un loc din Europa, se poate propaga. E adevărat că nu afectează tot continentul, pentru că aici tehnologiile au evoluat şi separă imediat incidentul, dar, în orice caz, pot să aibă influenţă, dacă nu tehnic, cel puţin asupra preţului ulterior.

Sub-sectorul de transport şi de producţie. Aici, au realizat mulţi că este rămas în urmă, pentru că operatorii de reţea nu au ţinut pasul cu regenerabilele, inclusiv cu evoluţia numărului de prosumatori. Este nevoie de investiţii, dar nu vei putea să înlocuieşti sistemul de distribuţie dintr-o dată, reţeaua, conductorul, ş.a.m.d. Nu se poate. Se construieşte în ani de zile. Întăreşti reţeaua aici sau faci smart grid şi de fapt ţi-a apărut problema acolo şi prosumatorii s-au concentrat în altă zonă, de exemplu. Deci e nevoie de investiţii, categoric. Şi regenerabilele reclamă investiţii şi reţele, extinderi de reţele pentru că, în general, eolienele se construiesc în zone mai puţin locuite. Sunt şi parcurile fotovoltaice care reclamă şi acestea extinderi. Deci oricum o dai, e nevoie de extinderi de reţele şi de o reţea modernizată. Nu ştii unde să o faci. E adevărat că extinderile şi modernizările reţelelor de transport şi de distribuţie se recunosc în tarife, sunt activităţi de monopol natural. Rolul autorităţii de reglementare este să le recunoască investiţiile prin tarife. Vedem că s-au depus proiecte prin Fondul de modernizare care nu vor intra în calculul tarifelor, dacă sunt granturi. Dar în orice caz, deja mai e puţin până când tariful de distribuţie ajunge cât preţul energiei active, preţul mărfii, ceea ce mi se pare că e foarte mult. Până la urmă, cumpărăm energie sau plătim tarif?

Eu înţeleg şi poziţia operatorilor de reţea care spun că sunt necesare investiţii, dar, pe de o parte, ele trebuie ţintite şi, pe de altă parte, trebuie să ţină seama foarte mult de suportabilitatea facturilor, pentru că suntem deja la un nivel ridicat, din acest punct de vedere, şi se reflectă în gradul de sărăcie energetică în continuă creştere. În plus, dacă vom continua să mai creştem componente din factură, s-ar putea să scadă şi mai mult competitivitatea. Asta înseamnă şomaj, înseamnă probleme sociale, incapacitatea consumatorilor casnici de a-şi plăti facturile şi pauperizarea societăţii.

Pe zona de furnizare, cred că acolo lucrurile sunt cele mai liniştite, din punctul meu de vedere, pentru că acolo chiar e o piaţă concurenţială. Chiar dacă dispare un furnizor, nu înseamnă că va rămâne consumatorul fără alimentare cu energie. Şi acum, în permanenţă, sunt solicitări de emitere de licenţe de furnizare, ceea ce înseamnă că e o activitate care merge. Că nu câştigi din primul contract, că vor marjă de furnizare mai mare, e totuşi o activitate concurenţială, în care fiecare încearcă şi găseşte soluţii de a-şi menţine portofoliul de clienţi.