Premium
Liberată condiționat sau la termen, după ce a fost privată de libertate și a trăit alături de alte persoane care au comis infracțiuni, izolată de comunitate, persoana condamnată întâmpină nenumărase obstacole pentru a se (re)integra în societate. Cu cazierul „pătat”, în cazul în care familia nu îl poate ajuta financiar sau cu un loc de muncă, persoana liberată nu găsește o altă alternativă în vederea suraviețuirii decât aceea a comiterii unei noi infracțiuni. Își riscă din nou libertatea pentru că are nevoie de satisfacerea nevoilor vitale supraviețuirii. Dacă ținem cont că experiența privării de libertate l-a înrăit, considerându-se închis pe nedrept, atunci perspectivele privind (re)integrarea în societate devin mult mai complicate. Cunoștințele acumulate de la colegii de cameră îi oferă perspectiva comiterii unei noi infracțiuni, fără a lăsa urme, pentru a nu putea să fie prins. La urma urmei, nu riscă nimic, pentru că nu a beneficiat de libertate în ultima perioadă. Chiar dacă a executat pedeapsa în condiții necorespunzătoare, după o anumită perioadă de timp (poate) a devenit imun la aspectele punitive specifice universului carceral.
În lipsa unei motivații interioare – care de cele mai multe ori tinde să vizeze restabilirea relațiilor cu mediul de suport (familie, prieteni, cunoștințe) -, fostul deținut, lipsit de ajutor, se află printre noi. Dacă nu beneficiază de sprijinul moral și financiar al familiei și al prietenilor, persoana liberată are mari șanse să se reîntoarcă în penitenciar. Dincolo de a ne rezuma la simpla comparare a statisticilor privind evoluția ratei de recidivă (fără a analiza riscul de recidivă), avem nevoie să înțelegem dimensiunea complexă a acestui fenomen. Este rezonabil argumentul privind liberarea înainte de termen a unor persoane predispuse la recividă, însă instituțiile statului nu depun de fiecare dată efortul necesar pentru a identifica acest risc. Legislația ambiguă și lipsa unui cadru legal care să evalueze relația deținutului cu mediul de suport contribuie la unele decizii pripite, în funcție de presiunea exercitată de contextul politic, economic și social. După liberare, eticheta de fost condamnat înscrisă în cazierul judiciar nu ne ajută însă să ne ferim de potențialii reciviști (valabil și în cazul liberării la termen). De cele mai multe ori, în lipsa unor alternative privind (re)integrarea în societate, persoana liberată se comportă asemenea unui animal care-și vânează prada.
Concret, dacă ne-ar interesa cu adevărat propria noastră siguranță, precum și reducerea costurilor infracționalității (în special de natură socială), dincolo de politizarea și generalizarea excesivă a unui subiect pe care nu cu toții îl cunoaștem, ar trebui să ne intereseze următoarele aspecte punctuale: relația cu mediul de suport (care este vitală în primele luni după liberare), perspectivele privind continuarea studiilor și găsirea unui loc de muncă, asigurarea minimului necesar supraviețuirii. Înrăiți în dispute partizane, considerându-se cunoscători ai universului carceral (despre care cei mai mulți vorbesc cu superficialitate și în necunoștință de cauză), ne mulțumim cu ideea că este mai bine să-i ținem cât mai mult în penitenciar, fără a lua în considerare efectele perverse ale unei izolări îndelungate de comunitate (și mai ales de mediul de suport). Suntem însă impulsionați de protejarea fiecărui cetățean (pentru că sună frumos să ni-l asumăm drept ideal), motiv pentru care schimbările trebuie făcute „pe repede înainte”, pentru că nu le putem amâna. Este totuți curios indiferența față de ce se întâmplă în universul carceral, despre care în realitate cunoaștem foarte puțin. Cu toate că fiecare dintre noi se pricepe la fotbal, tenis, politică, economie și justiție...
Autor: Vladimir Adrian Costea
