Premium
Săptămâna trecută și publicul românesc s-a conectat la atmosfera electrizantă a alegerilor din Statele Unite ale Americii, după anunțarea rezultatelor din Super Tuesday și nota publicată de candidatul democrat Bernie Sanders pe Twitter prin care se arăta invidios pe viteza internetului din țara noastră. Campania din State este însă mai interesantă de atât, cu atât mai mult cu cât asistăm la numeroase controverse. Una ar fi războiul pornit de establishmentul Republican împotriva candidatului Donald Trump, cel care conduce deocamdată detașat în competiția internă a Dreptei americane, mai ales după victoriile de ieri noapte din Michigan, Mississipi si Hawaii. Cuvintele grele aruncate de liderul Mitt Romney, fost candidat Republican împotriva lui Barack Obama în 2012, dar și de contra-candidații actuali Ted Cruz și Marco Rubio în dezbaterea de săptămâna trecută, arată fără îndoială că pentru sistemul Republican Super Tuesday-ul a fost o veritabilă Marțe Neagră. Se pun în luptă toate armele capabile să îl oprească pe Trump din dobândirea candidaturii Republicane pentru Casa Albă, iar alegerile din Florida și Ohio par a fi decisive în acest demers. De cealaltă parte, Hillary Clinton arată a fi depășit momentul tensionat de după înfrângerea din Iowa, iar Bernie Sanders pare a fi o grijă mult mai mică decât ancheta autorităților americane privind e-mailurile din perioada în care conducea Departamentul de Stat sub președinția lui Barack Obama. De ce sunt importante aceste alegeri pentru România și care va fi locul țării noastre în proiectele de politică externă ale principalilor candidați?
Din capul locului trebuie spus că nici în aceste alegeri politica externă nu pare a juca un rol determinant. Temele preponderente sunt ca și în alte dăți clivajul more or less government, pro sau contra Obamacare, moderați vs. radicali în privința migrației, pro life vs. pro choice. Când vine vorba de politică externă, controversele s-au legat de declarațiile bombastice ale lui Trump împotriva musulmanilor, migranților în general și mexicanilor în particular, sau împotriva Chinei ca principal oponent economic. În același timp Trump nu s-a sfiit să își afirme admirația pentru Vladimir Putin într-un moment când America pare a fi conștientizat cu adevărat amenințarea crescândă a Rusiei în Europa și pe flancul estic al NATO în special.
Proiectele celorlalți candidați republicani care păstrează șanse pentru obținerea nominalizării, senatorul de Texas Ted Cruz și senatorul de Florida Marco Rubio, au și ele destule neclarități. Cruz a fost descris mai degrabă ca un non-intervenționist, deși în același timp pledează pentru ruperea acordului obținut de administrația Obama cu Iranul, nu crede că trebuie sprijinite grupurile pro-democracy din regimurile autoritare și concomitent își dorește bombardarea țărilor care adăpostesc teroriști. Rubio este văzut în schimb ca un hawk demn a continua proiectul neo-conservator din perioada lui George W. Bush, un proiect care a militat printre altele și pentru extinderea NATO în Europa Centrală și de Est într-un moment prielnic când Rusia încă suferea. Este însă destul de îndoielnic dacă un astfel de proiect își mai are locul în lumea de astăzi, când provocările și amenințările sunt mai diverse și mai consistente ca acum 15 ani.
În tabăra democrată, Sanders nu a făcut din politica externă o prioritate a programului său, atuu-rile sale fiind canalizarea energiilor unui public anti-sistem și mai ales anti-corporații. Cu tot pragmatismul scenei politice americane, Sanders pare a fi echivalentul unor mișcări de tipul Podemos și Syriza în Europa, motiv pentru care șansele sale împotriva experimentatei Hillary Clinton sunt minime. Știm însă că Sanders s-a opus intervenției în Irak în 2003 și probabil ar conduce o politică externă non-intervenționistă și în spiritul multilateralismului idealist care ar însemna și un angajament mai redus al SUA împotriva amenințărilor ruse din Europa de Est.
Candidatul favorit al Democraților este și cel mai experimentat și predictibil în articularea pozițiilor de politică externă. Hillary Clinton a fost nu doar o First Lady extrem de implicată în mandatele lui Bill Clinton, perioadă în care a vizitat și România (http://www.nytimes.com/1996/07/02/world/hillary-clinton-visits-romania-children.html), ci și senator două mandate și mai ales Secretar de Stat în primul mandat al președintelui Obama. Liniile directoare ale politicii sale externe sunt mai hawkish decât cele imprimate de administrația Obama, semn că și angajamentele pentru creșterea prezenței americane pe flancul estic al NATO și mai ales la Marea Neagră vor fi reconfirmate și impulsionate. Din acest punct de vedere, cred că putem afirma fără îndoială că prezența lui Hillary Clinton ar fi un plus pentru România în ecuația geo-strategică actuală.
Una peste alta, 2016 va fi un an capital pentru poziția viitoare a SUA la nivel global și România trebuie să privească cu mare atenție dezvoltările de peste Ocean. Actualele linii programatice ale candidaților nu spun încă foarte multe în domeniul politicii externe, dar asta nu înseamnă că odată instalat la Casa Albă, oricare dintre candidați nu se va apleca asupra ei. Și oricât ne-am imagina că niciun președinte nu face de unul singur politica externă a SUA, nu trebuie să uităm cuvintele lui Henry Kissinger: ”Nicio politică externă, oricât de ingenioasă ar fi, nu are șanse de succes dacă se naște în mințile doar a câțiva și în inimile nimănui”. Cu alte cuvinte, vocea americanilor din alegerile din acest an va trebui să fie ascultată de oricine câștigă Casa Albă.
