Să ştie toată lumea: Te iubesc, Românie!

Sunt conştient de faptul că, numai la citirea acestui titlu, cozi de topor năimite, oameni slabi la minte, şacali răpciugoşi şi eminenţe cenuşii pentru care ura este cuvântul de ordine mă vor sfâşia. Vor spune că sunt patetic, că sunt chiar vetust şi că generaţia în care ar fi trebuit să mă integrez este pe la 1848. Vor râde de mine şi mă vor huli, dar în numele Patriei, îi voi ignora pe aceşti jalnici trăitori fără inimă, şi locatari de hoituri putrezite înainte de vreme.

Rândurile mele se îndreaptă către cei care ştiu că inima mea este curată şi caut numai gândul bun. Totuşi, pentru ca să nu existe fir de îndoială, îmi şi voi explica demersul.

Dragii mei, aşa cum, la nevoie sau nu, intrăm în Biserică şi înălţăm rugi pentru foşti, vii şi viitori, pentru sănătate şi dreptate, pentru bine şi bun, aşa cred că, măcar odată în an, trebuie să înălţăm, cu viu grai sau în sinele nostru şi un gând minunat pentru România.

Pentru Mama România, Ţara adevăraţilor români, Ţara mea şi a ta, pentru că ea trebuie să ştie că mai există adevăraţi copii de-ai ei, urmaşi cu demnitate de nevândut.

Au făcut-o curajoşi înaintea noastră, o vor face eroii ce vor veni după noi. Acum o fac şi eu!

Te iubesc, Românie!

Eram nimeni când am venit pe lume. Apoi am mers, am simţit ogorul sub tălpi, am mirosit iarba şi teii, m-am căţărat în cireşi şi corcoduşi, am măsurat, am numărat, am stat cu ochii în cer visând ulii şi vulturi, am căutat mere de aur, am vânat Cosânzene şi am umblat printre mioare. Am desluşit litere, am călătorit în jurul satului, am început să cuprind lumea, să fiu Sfarmă-Piatră şi, deseori, Fomilă. Am greşit, m-am căit, am privit iar în văzduh şi m-am ridicat din Ţărâna Neamului. Ajuns mare în ani, şi am descoperit ceea ce am ştiut, neexprimat, mereu. Ceea ce mă înconjoară este România. Mama tuturor mamelor noastre. Uneori ţărancă, alteori regină. Deseori urâtă, dar atât de iubită.

Dar ea trebuie să ştie că este iubită aşa că îi voi spune, încă odată: Te iubesc, Românie!

Te iubesc cu o patimă care puţini o vor înţelege, dar cei puţini vor şti despre ce vorbesc. Te iubesc arzând în lumina Ta, Te iubesc strălucind printre visele strămoşilor noştri. Te iubesc cum nimeni n-a mai fost iubit vreodată. Şi când respir respir din România. Dar când expir expir cu dor şi încă o şarjă de iubire trimit spre inima Ta. Şi când dorm, Te iubesc, Românie. Visurile mi le învelesc cu Tine, speranţele le ţes cu Tine, cum să nu te iubesc, Românie? Cum să nu îţi iubesc onoarea, dreptatea, dărnicia şi mila pe care ni le oferi zi de zi. Îţi iubesc mersul, Românie, deşi mulţi nu-l văd, şi alţii nu-l caută. Te iubesc pentru că prea mulţi Te-au urât, Românie. Iubesc eternitatea Ta, iubesc planurile Tale, iubesc destinul pe care mi l-ai ales. Ştiu că mă auzi, Românie, şi ştiu că ai aflat cine te iubeşte din veac în veac, cu puterea strămoşilor care acum sunt uniţi în Tine, Românie. Domnişoară Românie, doamnă Românie, Mamă Românie, te iubesc.

Te iubesc, aşa cum îmi iubesc mama, acum ridicată lângă Bunul Dumnezeu. Te iubesc precum îmi iubesc copii, doi flăcăi patrioţi şi pătimaşi şi o Zână mândră că este româncă. Te iubesc, Românie, aşa cum îmi iubesc soţia, mama frumoşilor mei copii, cea care imi stă sprijin zi şi noapte, la bine şi la rău. Te iubesc, Românie pentru Neamul meu, pentru plaiuri de vis, pentru bogăţii de care, deseori, suntem nedemni. Te iubesc ca pe Raiul sufletelor curate. Te iubesc, Românie pentru că ştii cum să ne iubeşti la rândul tău. E bine că nu ai icoană, Românie, pentru că aşa te pot cuprinde cu totul in iubirea mea.