Premium
Digi24:
UNPR-ul lui Gabriel Oprea este, la fel ca PC-ul lui Dan Voiculescu, una dintre aberațiile politicii postdecembriste: aceste partide niciodată votate au reușit să se plaseze strategic în zonele de putere din România grație talentului combinatoric al fondatorilor lor.
Săptămâna aceasta, Gabriel Oprea a furnizat un „news alert”, anunțând că se retrage din politică. Mai degrabă îl retrage DNA-ul, la fel ca pe Dan Voiculescu.
Inevitabil, în lipsa șefului, aceste partide mor. Încercarea de transmitere a ștafetei către Daniel Constantin (la PC) și Valeriu Steriu (la UNPR) coincide practic cu o operațiune de închidere a businessului. Construite în jurul lui Dan Voiculescu și Gabriel Oprea, PC și UNPR au fost mai degrabă niște afaceri personale ale acestora decât partide propriu-zise. Grație acestor vehicule, cei doi și-au traficat influența la nivel de stat, au făcut și desfăcut guverne, au pus miniștri și funcționari în posturi-cheie. Amândoi și-au construit afacerile în vecinătatea sulfuroasă a serviciilor de informații și la umbra Partidului, care i-a crescut, i-a ocrotit, i-a luat în buzunar și i-a trecut pragul electoral.
Amândouă partidele au fost niște excelente afaceri imobiliare, în care au explodat milionarii de Ilfov. Terenurile din suburbiile Capitalei i-au făcut mari pe generali, dar tot ele i-au îngropat, odată ce DNA a intrat pe fir.
Spre deosebire de Dan Voiculescu, pe care Revoluția l-a prins putred de bogat, Gabriel Oprea a jucat mult timp într-o ligă mai mică, de aici și ambiția lui nemăsurată de a ajunge sus, de a arde etapele, de a fi și el cineva. De la locotentul lui Miron Cozma, la „mafia personală” a lui Adrian Năstase, saltul a fost uriaș. Încă din vremea aceea, îi încolțise gândul care-l făcea să se înfioare de plăcere în fața oglinzii: Cum ar fi să fiu eu în locul lui Șefu? Șeful cel mare tocmai îl făcuse general și-l pusese șef - mai mic, e drept - la Rezervele de Stat. Viclean copil de casă, a așteptat să se schimbe Șefu la partid, ca să-i dea șah. În PSD-ul condus de Mircea Geoană, Gabriel Oprea a aflat că nu era singurul care-și dorea să captureze regina. A intrat rapid în coliziune cu gruparea Mitică Iliescu - Cătălin Voicu, cu care a dus un război de lungă durată atât în subteranele partidului, cât și la ministerul de Interne. Și-a dat seama că, dacă vrea să fie Șef cu adevărat, are nevoie de aliați puternici: de președintele Băsescu și de servicii. Începe combinatorica pe care a dus-o aproape de perfecțiune: cu un UNPR format din traseiști de la alte partide, ține în șah majoritatea din Parlament, plasându-se în vecinătăți mereu profitabile. Urcă scările Guvernului, până în cea de-a doua poziție, cea de vicepremier. După schimbarea președintelui, reușește performanța de a fi simultan și la Palatul Victoria, și la Palatul Cotroceni, în numele unui „interes național” interpretat după propriile-i interese. Erau lunile în care își pregătea asaltul final: visul de a fi, în sfârșit, el Șeful părea mai tangibil ca oricând. Presa îi știa de frică, începuseră vizitele de prezentare în State, serviciile îi căutau în coarne, președintele părea împăcat cu viitorul premier. Numai că, ghinion! În timp ce gonea cu peste 100 la oră prin oraș ca să-l prindă pe Dumnezeu de picior, în fața coloanei oficiale a apărut o groapă care a schimbat istoria.
Istoria recentă o cunoașteți. Gabriel Oprea a repetat greșeala pe care au făcut-o și alții înaintea lui, care n-au înțeles că, cu cât te înalți mai rapid, cu atât cazi mai de sus. Interesul național i s-a dezumflat ca o gogoașă. Partidul său își trăiește ultimele clipe. Parlamentarii îi fug pe capete. Iar doamna Florina Jipa, senatoarea-cu-mir, îi transmite că nici n-a fost iubire adevărată, deoarece dânsa a fost de fapt o pesedistă sub acoperire. Colegii săi, intelectualii, l-au uitat și îl evită, convinși fiind că Gabriel Oprea îi va ține în curând de urât lui Dan Voiculescu.
Ziarul Financiar:
Britanicii au fost chemaţi să răspundă la întrebarea dacă vor sau nu să mai rămână în Uniunea Europeană. A câştigat tabăra celor care au votat pentru ieşirea din UE, spre stupefacţia întregii lumi. Conform rezultatelor votului, tinerii şi cei din principalele oraşe, în frunte cu Londra, au votat pentru menţinerea în UE, dar cei peste 45 de ani, în special cei peste 55 de ani, din zonele foste industriale şi din cele rurale, au votat într-o proporţie mult mai mare pentru „Leave” şi au învins. Britanicii au votat pentru „Leave” pentru că UE nu le-a adus mai multă prosperitate, aşa cum era ideea iniţială, ci i-a sărăcit pe mulţi şi i-a îmbogăţit pe alţii, a îmbogăţit Londra şi a sărăcit zonele industriale clasice, a adus creşteri de preţuri, în condiţiile în care veniturile lor au stagnat, a adus la putere o elită care trăieşte într-o altă lume, de stele Michellin, cu unghiile făcute, din jocul cifrelor, iar în schimb, ei mănâncă la fast-food-uri cu mâncare proastă şi mâinile murdare. Răspunsul a peste 17 milioane de britanici a fost: era mai bine înainte, când nu eram în Uniunea Europeană.
Dacă mâine ar avea loc în România un referendum pentru a se răspunde la întrebarea „A fost mai bine în comunism sau este mai bine acum în capitalism”, cred că răspunsul majoritar ar fi ca la britanici: era mai bine înainte.
Toată lumea se întreabă de ce au votat britanicii aşa: UE nu le-a adus nimic din punctul de vedere al prosperităţii, ci, dimpotrivă, au rămas în urmă cu veniturile faţă de Londra, care a câştigat teren; fostele zone industriale- cărbune, oţel etc., cu angajaţi în salopete şi mâini bătătorite, au pierdut teren, lăsând în urmă ruine în favoarea băncilor şi a zgârie-norilor din Londra, cu angajaţi la costum de cel puţin o mie de lire sterline; preţul caselor a explodat din cauza banilor ruşilor, chinezilor şi a noilor oligarhi, iar venirea străinilor nu le-a adus lor nimic bun, ci numai probleme, lăsându-i fără locuri de muncă şi cu gunoiul pe stradă.
Cu două luni înainte de vot, în Marea Britanie au fost două scandaluri economice mari, care au rămas pe retina votanţilor: grupul indian Tata (ce ironie, foştii servitori!) a anunţat că vrea să închidă o oţelărie din Marea Britanie, pentru a păstra alte locuri de muncă în altă parte, iar lanţul de magazine BHS, a intrat în faliment, cu posibilitatea de a lăsa pe drumuri 11.000 de angajaţi. În spatele acestui faliment se află un mogul britanic, care a vândut lanţul pe o liră sterlină, ca să scape de datorii şi cea mai influentă, dar cea mai hulită bancă de investiţii din lume- americanii de la Goldman Sachs, care l-au consiliat în această operaţiune. Mulţi britanici au votat „Leave” şi pe baza acestor exemple, acesta fiind singurul lor răspuns pe care îl pot da unor bancheri lacomi, care au adus criza peste tot în lume şi le-au distrus job-urile lor tradiţionale, păstrându-le pe ale lor.
Prăbuşirea comunismului a dus la prăbuşirea multor zone industriale, unde companiile de acolo ţineau în viaţă oraşe întregi. Privatizarea a însemnat în cea mai mare parte închiderea multor fabrici şi vânzarea lor la fier vechi. În cea mai bună situaţie, fabricile din cele mai mari oraşe au devenit mall-uri (Afi Cotroceni stă pe locul UMEB Bucureşti sau Mega Mall stă pe locul Electroaparataj, unităţi cu mii de angajaţi în perioada comunistă) sau clădiri de birouri (fosta uzină Semănătoarea s-a transformat în Sema Parc, de exemplu).
Bucureştiul, ca Londra, a atras după 1990 cel puţin 1 milion de tineri din oraşele de provincie, lăsând în urmă locuri libere la masa de familie din sufragerie. Clujul a atras şi el câteva sute de mii, Timişoara la fel, iar Iaşiul vine din urmă în ultimii ani.
Dar peste trei milioane de români, majoritatea din oraşe foste industriale, unde fabricile s-au închis treptat după 1990, au plecat să muncească în afară, lăsând în urmă părinţi, sate şi comune, apartamente şi case goale.
La fel ca la britanici, căderea comunismului şi apariţia capitalismului, UE şi NATO nu le-a adus prosperitatea promisă de politicieni, că va fi mai bine ca înainte. Mai bine a devenit pentru cei care s-au descurcat imediat după Revoluţie (foşti chelneri, ospătari, şefi de aprovizionare etc), pentru politicieni, pentru foştii nomenclaturişti, pentru cei care au prins în oraşele mari job-uri în birouri, în multinaţionale, odată cu venirea investiţiilor străine. Câţi intră în această categorie? Două- trei milioane de oameni, care au fost beneficiarii prosperităţii şi a căderii comunismului?
După 25 de ani de economie de piaţă, România este o ţară crăpată, care funcţionează pe insule. Zece judeţe fac 70% din business şi angajează 80% din economie. Restul de 31 din judeţe, mucegăite, se zbat la o reanimare economică, bazându-se pe stat, pe ajutoarele sociale, pe politicienii şi guvernanţii care le vând trecutul. Europa sau America le-au furat copiii şi nepoţii şi acest lucru nu se uită.
