Voiculescu si Basescu – distrugere reciproca asigurata

Ar fi si greu de inteles, de altfel, ca destinul unei tari sa poata fi marcat in asa masura de lupta unor securisti banali, preocupati inainte de 1989 de desfacut plicuri la lumanare, urmarit poeti cu autobuzul si colectionat bancuri cu Bula. Nu, genul asta de securist – securistul autentic si integral – intruchipat poate de Gheorghe Netoiu sau Ilie Merce, nu ar fi reusit sa polarizeze si sa paralizeze Romania asa cum au facut-o Dan Voiculescu si Traian Basescu. La drept vorbind – si dincolo de interesele uzuale ale propagandei politice – cei doi n-au fost niciodata securisti, ci au facut parte, mai degraba, dintr-o elita profesionala cosmopolita aflata cu mult deasupra posibilitatilor Securitatii lui Netoiu si Merce. Poligloti, inteligenti, autonomi, carieristi, Basescu si Voiculescu n-aveau ce sa caute in randurile nerozilor seriosi ai lui Postelnicu. Erau obligati, desigur, sa dea socoteala pentru munca lor din Occident, faceau poate mici comisioane pentru DIE, dadeau un Kent si o nota ca sa scape de anchete si suspiciuni – dar, in esenta, amandoi erau suficient de destepti, de competenti si de necesari incat sa foloseasca mai degraba Securitatea in sprijinul propriilor ambitii profesionale – decat sa se lase folositi de ea. Logica formala respinge rationamentele de tip “post hoc, ergo propter hoc” (“dupa aceea, deci de aceea”) ca avand un carater sofistic. Cam asa procedeaza taberele partizane anti-Basescu si anti-Voiculescu in micsorarea celor doua personaje: au fost contemporane cu Securitatea, s-au intercalat cu Securitatea, deci sunt produse ale Securitatii si succesul lor se explica prin relatiile cu aceasta. Sigur, e un mod de gandire care poate oferi alinare cand ii detesti pe cei doi; dar e fals si nu te ajuta sa intelegi istoria imediata. Basescu si Voiculescu s-au intersectat cu Securitatea pentru ca erau varfuri – si orice varf cu extensie externa patea asta; ei au ajuns sa controleze in asa mare masura Romania anilor 2004-2014 pentru ca sunt niste personaje exceptionale, nu pentru ca in 1980 carau blugi si dulciuri din Anvers sau Berlin. Ce-i face pe Basescu si Voiculescu “personaje exceptionale”, capabile sa polarizeze o tara, nu este azi atat inteligenta (si Ponta sau Patriciu sunt inteligenti – dar au fluctuatii bizare de caracter, care ii fac mai putin relevanti pe durate lungi), cat o tarie si o tenacitate venite parca din alta lume – lumea aspra a anilor 60. Cu aceasta tenacitate neomeneasca, care implica pe undeva si o lipsa de gratie si imaginatie, cei doi isi cara fara intrerupere lovituri inca din 2004 cand – Dan Voiculescu isi aminteste inceputul conflictului – conservatorul l-a sunat pe proaspatul presedinte si i-a cerut, cu stilul lui profesoral si solemn, sa-l invite si pe invinsul Adrian Nastase la un concert aniversar: “Nu primesc sfaturi de genul asta de la dumneata” – l-a repezit Basescu, desi, ce-i drept, cu doar o luna inainte se arata mult mai serviabil. In termeni de “euri” gonflate, acesta a fost, ca-n Iliada, punctul de plecare al unei furii intinse pe un deceniu – furie care a luat dimensiuni politice, ideologice sau sociale. Voiculescu si Basescu nu numai ca au modelat societatea romaneasca pentru a-si putea croi reciproc palme peste ceafa, dar, intr-un fel, s-au lasat modelati de nevoile societatii pentru a se gasi mereu in tabere opuse. Din acest motiv, paradoxal, lupta marilor lor orgolii a devenit, de la un punct, extrem de utila, pentru ca si-au controlat si limitat reciproc puterea: in anul 2010, de pilda, avand acces la o putere nelimitata, Traian Basescu era periculos, arbitrar, cu un anturaj scapat de sub control. In acei ani (2007-2011), fara un adversar neimpacat si obsesiv ca Voiculescu, Basescu ar fi intrat in derapaj necontrolat, pentru ca toti ceilalti – Geoana, Ponta, Sarbu, Oprea – erau dispusi sa i se incline. Pe de alta parte, insa, dupa 2012, cand baronii PSD au reinceput sa simta mirosul de sange la beragata Justitiei, Basescu a redevenit – ca in 2004 – util pentru Romania: cu puteri reduse, usor izolatat, Basescu e un excelent luptator impotriva exceselor cu iz sovietic ale PSD. Cand are insa toata puterea – devine el insusi un mic Stalin agitat si lipsit de simtul masurii, care confisca telefoanele jurnalistilor. Desi asemanatori in multe, Basescu si Voiculescu vor lasa mosteniri diferite. Si asta pentru ca, in mod cumva surprinzator, Basescu s-a dovedit mai pragmatic, iar Voiculescu – visator intr-o maniera aproape renascentista. Basescu a ales, imediat dupa Revolutie, exclusiv politica – facand mereu pariuri univoce, cu miza pe o singura carte. Iar cand a devenit presedinte, a stiut sa opteze, lucid, pentru unicul drum sanatos pentru Romania: Marele Licurici si setul sau de valori. Dan Voiculescu este, din acest punct de vedere, un personaj mai colorat – vast si indecis in acelasi timp: el a vrut sa fie si profesor-doctor, si politician, si scriitor, si miliardar, si coordonator-editorial. Culmea, i-au reusit toate, insa cu pretul unei risipiri care nu-i ofera acces la marele sau obiectiv: acela de a lasa o “mostenire” ideologica. In timp ce Basescu lasa in urma o schema politica simpla, aplicata – “basismul” – formata din alianta ferma cu Statele Unite si din pariul (greu de spus cat de onest) pe reforma Justitiei, Dan Voiculescu a cautat mereu formule ample, revolutionare, prin care sa schimbe nu doar Romania, ci chiar lumea: a scris, de pilda, “Societatea Umanista”, carte in care anunta ca “umanismul este urmatoarea etapa istorica pe drumul omenirii catre realizarea de sine” si propune institutii politice ca Departamentul de Stat al Identificarii Valorii, Departamentul de Stat al Cultivarii Valorii si Departamentul de Stat al Exploatarii Valorii. Avantajul concentrarii resurselor, precum in strategia militara, se va vedea in scurt timp: Traian Basescu va da aproape sigur prima lovitura mortala in lupta sa neobosita cu Dan Voiculescu – iar acesta va fi condamnat definitiv in Dosarul ICA. Un dosar care, sa spunem adevarul, nu ar fi fost redeschis daca nu ar fi existat prima suspendare a presedintelui – una altfel arbitrara si lipsita de sens constitutional. Un dosar unde probele – fie ele si telepatice – pot duce spre o condamnare, dar numai in conditiile in care aproape toate privatizarile post-decembriste ar avea acelasi final penal. Lupta celor doi va continua insa, si mai abitir, dupa sentinta definitiva; Dan Voiculescu isi va trai recluziunea ca un Monte-Cristo care va cauta cu rabdare una din vulnerabilitatile care il pot aduce pe Traian Basescu alaturi de el (si par a fi cateva: de la Flota la Nana, de la Mihaileanu la Bercea). Deja, in cadrul acestei inclestari, Basescu si-a compromis finalul de cariera politica, devenind un politician epuizat electoral. Deja – cumva dramatic – familiile celor doi au fost absorbite in valtoarea luptei: fratele presedintelui e in inchisoare, ginerele lui e cercetat penal, fiica lui face obiectul anchetei Nana – acelasi lucru intamplandu-se cu fiica si virtualul ginere al lui Dan Voiculescu in dosarul RCS-RDS. Victime colaterale ale marilor batalii. Vorbim, in fond, de o versiune romaneasca a tragediei. Din momentul in care, pornind de la un telefon banal din iarna lui 2004, orgoliile neinduplecate ale celor doi s-au ciocnit, subordonandu-si in timp cauze sociale si politice pe rand corecte, se putea vag ghici ca nu se vor opri pana la o anihilare reciproca. In strategia militara din era nucleara asta se cheama “mutual assured destruction” si inseamna, pe scurt, ca americanii si rusii se pot rade reciproc de pe fata pamantului daca incep un razboi atomic – au fiecare suficiente focoase pentru asta. Dar daca in cadrul Razboiului Rece aceasta idee a dus, in final, la refuzul logic de a incepe un conflict, in mica noastra tragedie romaneasca ea nu a oprit pe nimeni: dimpotriva. Lupta va continua la nesfarsit, pana la capat, indiferent de costuri, tarand dupa ea partide, ideologii, institutii si familii.

COMENTARIUL ESTE ASUMAT DE AUTOR

Abonează-te pentru experiența stiripesurse.ro Premium!