EXCLUSIV De ce are voie sa candideze la europarlamentare Diaconu /DOCUMENT

Autor:

Publicat: 16/04/2014 18:34

ro va prezinta Motivarea Curtii de Apel Bucuresti prin care s-a decis definitiv si irevocabil ca Mircea Diaconu poate candida la alegerile europarlamentare din 25 mai: DECIZIA CIVILĂ NR. 135 A Şedinţa publică din 09.04.2014 Curtea constituită din: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este reprezentat de procurorul C.C. Pe rol se află soluţionarea apelurilor formulate de apelanta intervenientă N.E., de apelanţii Agenţia Naţională de Integritate, G.R.I., N.M.C., L.C., B.R., I.Z.N.M. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr.18/AE din 05.04.2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr.9/C7AEPE/2014, în contradictoriu cu intimatul contestator D.M.. Cauza are ca obiect contestaţie formulată în temeiul legii electorale. La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă apelanta intervenientă N.E., consilierul juridic L.I. în calitate de reprezentant al apelantei Agenţia Naţională de Integritate, în baza delegaţiei pe care o depune la dosar şi avocaţii M.A., B.N. şi I.A. în calitate de reprezentanţi ai intimatului contestator D.M., în baza împuternicirii avocaţiale eliberate de Baroul Bucureşti „M.şi A. S.p.a.r.l.; lipsesc apelanţii G.R.I., N.M.C., L.C., B.R., I.Z.N.M.. Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, că apelanţii G.R.I., N.M.C. şi B.R. nu au motivat cererile de apel. Curtea ia act că este învestită şi cu soluţionarea cererii de apel formulate de I.Z.M.N., înaintată după înregistrarea dosarului pe rolul Secţiei a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie. Avocatul M.A., pentru intimatul contestator, depune întâmpinare, precum şi copii ale acesteia care se comunică celorlalte părţi prezente. Toate părţile prezente solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoştinţă de motivele de apel formulate de Agenţia Naţională de Integritate, de intervenienta N.E. şi de apelantul I.Z.N.M. - depuse la dosar în cursul zilei de astăzi, precum şi de apărările din cuprinsul întâmpinării. Curtea comunică părţilor câte un exemplar al motivelor de apel depuse de Agenţia Naţională de Integritate şi de intervenienta N.E. şi le permite să lectureze inclusiv motivele de apel depuse de apelantul I.Z.N.M. în decurs de 15 minute cât timp şedinţa de judecată este suspendată. La reluarea cauzei, avocatul M.A. depune la dosar jurisprudenţa europeană şi cea internă invocată în prezenta cauză; înmânează şi reprezentantului Parchetului o copie a acestor înscrisuri. Arată că, în afara excepţiilor invocate prin întâmpinare, înţelege să invoce şi excepţia tardivităţii declarării prezentei căi de atac în cazul a trei dintre apelanţi: B.R., L.C. şi I.Z.N.M.. Susţine că cele trei cereri de apel au fost depuse cu depăşirea termenului de 24 de ore prevăzut de art.20 din Legea nr.33/2007, astfel: Apelul declarat de B.R. a fost transmis prin poşta electronică la data de 06.04.2014, ora 17,32, dar viza de primire a tribunalului poartă data de 07.04.2014, ora 9,30. În cazul apelului formulat de L.C., acesta poartă viza de primire a instanţei datată 07.04.2014, ora 9,10, iar apelantul I. a transmis cererea de apel prin poşta electronică la data de 07.04.2014, ora 10,00. Curtea acordă cuvântul asupra excepţiei tardivităţii: Reprezentantul apelantei Agenţia Naţională de Integritate lasă instanţa să aprecieze asupra excepţiei tardivităţii a trei dintre apeluri, invocată de intimatul contestator. Apelanta intervenientă consideră că apelurile a căror tardivitate se discută sunt formulate în temeiul art.534 alin.4 C. proc. civ. de persoane care nu au fost citate la soluţionarea cererii, fiind vorba despre o procedură necontencioasă. Cu privire la calculul termenului pe ore, solicită a se reţine că Legea nr.33/2007 nu prevede un anumit mod de calcul, astfel încât, aplicându-se norma generală, cererile de apel sunt depuse în termen. Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepţiei tardivităţii declarării apelului formulat de I.Z.N.M., cererea fiind înregistrată la data de 07.04.2014, cu depăşirea termenului de 24 de ore prevăzut de art.20 alin.4 din Legea nr.33/2007. Cu privire la celelalte două apeluri, solicită respingerea excepţiei tardivităţii, întrucât cererile au fost depuse prin servicii specializate, conform prevederilor art.183 C. proc. civ., la data de 06.04.2014, ora 10,49, respectiv 17,32, nefiind depăşit termenul de 24 de ore prevăzut de legea specială. După deliberare, Curtea constată că la acest moment sunt invocate mai multe excepţii cu privire la apelurile declarate în cauză şi apreciază necesar ca părţile să pună concluzii asupra tuturor acestor excepţii şi asupra fondului cauzei, urmând ca la pronunţare să se decidă ordinea de soluţionare a acestor probleme. Prin urmare, instanţa acordă cuvântul asupra excepţiilor: Avocatul M.A., pentru intimatul contestator, susţine excepţiile lipsei calităţii procesuale active corelată cu excepţia lipsei de interes în declararea apelului. Textul art.534 C. proc. civ. care reglementează procedura necontencioasă lasă posibilitatea oricui să atace o hotărâre judecătorească, dar consideră că se impune verificarea interesului în promovarea căii de atac. Solicită a se observa că la art.20 alin.2 din Legea nr.33/2007 se stabilesc în mod exclusiv categoriile de entităţi care pot formula contestaţii împotriva candidaturilor, respectiv a deciziilor Biroului Electoral Central, şi anume: alegătorii resortisanţi, alegătorii comunitari, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice şi alianţele electorale. În speţă, niciunul dintre apelanţi nu justifică un interes propriu în promovarea prezentei căi de atac, interes care nu poate fi unul abstract, ci un avantaj personal sau pe care l-ar putea cineva obţine ori dezavantaje ce se urmăresc a fi evitate. Candidatura domnului D. nu lezează pe niciunul dintre apelanţi; în plus, aceştia nu pot susţine că reprezintă interesul întregului popor, atâta vreme cât un număr mare de alegători, peste 130.000 persoane, au semnat listele de susţinere a candidaturii acestuia. Chiar şi procurorul, care este independent, potrivit legii, a susţinut în şedinţa de judecată că domnul D. nu se află sub interdicţia prevăzută la art.25 din Legea nr.176/2010. Faptul că acum Parchetul declară apel şi susţine exact contrariul nu duce decât la concluzia că este o cerere lipsită de interes. Avocatul B.N., pentru intimatul contestator, adaugă faptul că lipsa de interes a Ministerului Public în declararea apelului reiese şi din încălcarea prevederilor Legii nr.304/2004, prin care se stabileşte că Parchetul poate ataca o hotărâre judecătorească dacă aceasta nu este temeinică şi legală; or, sentinţa pronunţată în cauză este şi temeinică şi legală, cuprinzând toate elementele cerute de lege, inclusiv poziţia procesuală exprimată de reprezentantul Parchetului. Cât priveşte interesul Agenţiei Naţionale de Integritate în promovarea căii de atac, susţine următoarele: sintagma „orice persoană” care se regăseşte în textul art.534 C. proc. civ. este interpretată în doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind orice persoană vătămată prin hotărârea atacată. Or, rolul Agenţiei, acela de analizare a compatibilităţii, s-a încheiat la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit incompatibilitatea domnului D.. În cauză se discută, în esenţă, despre dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, iar în aprecierea interesului are importanţă dreptul de a fi ales, întrucât dreptul de a alege nu este prejudiciat pentru nimeni prin candidatura domnului D.. Reprezentantul apelantei Agenţia Naţională de Integritate solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale, ca inadmisibilă în calea de atac a apelului, având în vedere că partea a fost citată la instanţa de fond. Faţă de obiectul cauzei, respectiv analizarea legalităţii şi temeiniciei deciziei Biroului Electoral Central din perspectiva respectării prevederilor art.19 din Legea nr.33/2007, care stabilesc în sarcina acestei entităţi verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru candidaturi, nu trebuie ca discuţiile să se raporteze la dreptul de a alege şi de a fi ales, ci la respectarea criteriilor de eligibilitate. Agenţia Naţională de Integritate are obligaţii legale atât în procedura administrativă de verificare a stării de incompatibilitate cât şi în anularea actelor emise, adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese ori incompatibilităţile (art.22 din Legea nr.176/2010). Art.10 lit. h din Legea nr.176/2010 stabileşte în sarcina inspectorilor agenţiei obligaţia de a acţiona în scopul ducerii la îndeplinire a menirii acestei instituţii, astfel că nu se poate susţine că este o entitate care are atribuţii numai pe plan administrativ, situaţie în care rapoartele întocmite ar rămâne fără efecte, prin raportare şi la condiţionalităţile instituite prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Interesul Agenţiei Naţionale de Integritate în cauză este cel public, ce rezultă inclusiv din prevederile art.148 din Constituţia României privind obligaţiile asumate în vederea aderării la Uniunea Europeană. Agenţia, prin întreaga sa activitate protejează interesul public, iar, în speţă este vorba despre apărarea condiţiilor de eligibilitate. Susţine aceleaşi concluzii şi în ceea ce priveşte celelalte cereri de apel. Apelanta intervenientă N.E. susţine că, în baza prevederilor art.534 alin.4 coroborate cu art.532 alin.2 C. proc. civ., a intervenit în cauză în urma unor dezbateri la care nu a participat. Consideră, deci, că este o cerere formulată în temeiul art.532 C. proc. civ. şi că i s-a recunoscut interesul în cauză. În prezent se află în propria cale de atac, aşa încât nu mai poate fi pus în discuţie interesul său. Invocă prevederile art.20 din Legea nr.33/2007, susţinând că, în calitate de alegător pretinde din partea statului să-i fie asigurat exerciţiul dreptului de a vota, inclusiv prin legalitatea procedurii, iar, potrivit art.3 din protocolul adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, în calitate de alegător trebuie să fie convinsă că statul asigură o procedură legală. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a apelanţilor Agenţia Naţională de Integritate şi N.E., apreciind că acestea sunt îndrituite la formularea căii de atac, potrivit art.534 raportat la art.532 C. proc. civ. La instanţa de fond s-au aplicat regulile procedurii necontencioase, apreciindu-se că A.N.I. şi N.E. justifică un interes în cauză. Cu privire la ceilalţi apelanţi – persoane fizice – aceştia puteau exercita calea de atac în temeiul art.534 alin.4 C. proc. civ., putând fi persoane interesate. Raportat la art.20 alin.2 din Legea nr.33/2007, orice persoană poate contesta candidaturile depuse la Biroul Electoral Central. Referitor la excepţia lipsei de interes a Ministerului Public, solicită respingerea acesteia, având în vedere că Parchetul urmăreşte apărarea interesului public de a se pronunţa o hotărâre legală şi temeinică. Concluziile procurorului de la instanţa de fond infirmate prin cererea de apel nu dovedesc lipsa de interes, deoarece, potrivit Legii nr.304/2004, care reglementează activitatea Ministerului Public, procurorul poate să-şi exprime propriile păreri, dar în respectarea principiului subordonării ierarhice, se poate declara cale de atac dacă se constată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea unor norme legale. Solicită, aşadar, respingerea excepţiilor. Avocatul M.A., pentru intimatul contestator, precizează că la instanţa de fond nu a fost pusă în discuţie calitatea procesuală a A.N.I. şi a numitei N.E., iar acum acestea invocă prevederile art.532 C. proc. civ. pentru că li s-a permis să-şi exprime punctul de vedere. Reprezentantul apelantei Agenţia Naţională de Integritate, prealabil, depune o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în ceea ce priveşte modul de interpretare a dispoziţiilor art.25 alin.2 teza a doua din Legea nr.176/2010; depune şi copii ale acestei cereri, care se comunică tuturor celorlalte părţi prezente. Curtea acordă cuvântul asupra admisibilităţii acestei cereri, raportat la cadrul procesual în care se află cauza. Reprezentantul apelantei Agenţia Naţională de Integritate solicită admiterea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se referă la următoarea problemă: dacă legiuitorul a avut în vedere identitatea calităţilor ce fac parte din categoria funcţiilor eligibile sau identitatea sub aspectul naturii funcţiei – eligibilă ori altă funcţie sau demnitate publică – în textul următor „dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa o astfel de funcţie pe o perioada de 3 ani de la încetarea mandatului”. Consideră că această cerere este admisibilă, deoarece este formulată într-un dosar aflat în curs de judecată, Curtea de Apel Bucureşti judecă în ultimă instanţă cauza, conform legii, iar soluţionarea pe fond depinde de dezlegarea cererii formulate astăzi şi care nu a făcut obiectul analizei instanţei supreme şi nici al unui recurs în interesul legii. Curtea pune în discuţie şi prevederile Legii nr.33/2007 care stabilesc faptul că dosarele care au ca obiect cauze ca şi cea de faţă de judecată în termen de 2 zile de la înregistrare. Reprezentantul Agenţiei Naţionale de Integritate arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şedinţă de analiză a problemelor de drept în ziua de 17.04.2014, astfel că judecarea cauzei se poate încadra în termenul prevăzut de lege. Curtea reaminteşte faptul că art.20 alin.4 din Legea nr.33/2007 fixează termen de soluţionare a apelului de către Curtea de Apel Bucureşti - două zile de la înregistrare. Reprezentantul Agenţiei Naţionale de Integritate susţine importanţa cererii de sesizare a instanţei supreme pentru a se crea un precedent. Chestiunea de drept a cărei interpretare se solicită va avea ca efect practica unitară a tuturor autorităţilor chemate să aplice prevederile art.25 din Legea nr.176/2010. Apelanta N.E. susţine, la rândul, său, admisibilitatea cererii, apreciind că se impune lămurirea problemei de drept puse în discuţie, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cât priveşte termenul de soluţionare a apelului, solicită a se observa că instanţa de fond a judecat cauza cu depăşirea celor două zile, astfel încât se constată că nu este un termen imperativ. Reprezentantul Ministerului Public solicită, de asemenea, admiterea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind îndeplinite condiţiile impuse de art.519 C. proc. civ. În raport de prevederile H.G. nr.80/2014 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European, care stabileşte la art.44 un termen limită de soluţionare a contestaţiilor – data de 15.04.2014, astfel că nici contestatorul nu va fi prejudiciat. Avocatul I.A. în calitate de reprezentant al intimatului contestator D.M. susţine că asupra problemei puse în discuţie s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr.460/2013, stabilind că Parlamentul este cel care trebuie să procedeze la interpretarea textului de lege invocat. Avocatul M.A., pentru acelaşi intimat, susţine că solicitarea de sesizare a instanţei supreme este inadmisibilă şi incompatibilă cu stadiul prezentei acţiuni. Art. 519 C. proc. civ. nu este aplicabil în speţă, deoarece chiar obiectul litigiului este interpretarea dispoziţiilor art.25 din Legea nr.176/2010. În plus, cauza de faţă se judecă în procedură necontencioasă, iar art.519 C. proc. civ. se referă la procedura contencioasă. După deliberare, Curtea respinge cererea formulată de apelanta Agenţia Naţională de Integritate de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin raportare, la faptul că art.519 C. proc. civ. nu impune obligaţia completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei, de a sesiza instanţa supremă, ci stabileşte o posibilitate în acest sens, pe care o lasă la aprecierea completului. Sesizarea este şi inutilă prin raportare la dispoziţiile Legii nr.33/2007, care stabilesc faptul că prezentul litigiu se judecă potrivit regulilor stabilite pentru ordonanţa preşedinţială, impunând Curţii de Apel Bucureşti să pronunţe o hotărâre în două zile de la înregistrarea apelului; termenul se calculează derogator faţă de dispoziţiile de drept comun prin includerea zilei în care se depune cererea şi a celei în care se termină. Pe de altă parte, în Decizia nr.460/22013, Curtea Constituţională, în soluţionarea conflictului dintre puterile statului, a statuat că interpretarea normei legale trebuie făcută de către legiuitor. Părţile arată că nu mai au cereri prealabile de formulat, iar Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul strict asupra motivelor de apel. Reprezentantul apelantei Agenţia Naţională de Integritate prezintă pe larg motivele de apel. În esenţă, susţine că sentinţa atacată este dată cu încălcarea prevederilor art.38, 16 şi 148 din Constituţia României, care fac referire la faptul că cetăţenii ţării noastre sunt egali în faţa autorităţilor şi a legii şi stabilesc obligaţiile asumate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană. Art.37 din legea supremă stabileşte că au dreptul să fie aleşi cetăţenii care îndeplinesc cerinţele prevăzute la art.16 alin.3. Decizia Curţii Constituţionale nr.782/12.05.2009 stabileşte faptul că dreptul de a fi ales în Parlamentul European este statuat la art.38 din Constituţie. Legea nr.33/2007 este lege organică, iar prevederile acestui act normativ se înscriu în cadrul legal stabilit la art.37 şi 38 din Constituţie. Susţine că un candidat trebuie să fie titularul dreptului de a fi ales, iar art.25 din Legea nr.176/2010 instituie condiţia suplimentară a integrităţii. În speţă, este vorba despre o persoană care a ocupat o funcţie publică şi care a fost sancţionată printr-o hotărâre judecătorească pentru incompatibilitate. Efectele acestei hotărâri sunt încetarea de drept a mandatului de senator, la care se aplică şi sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita o astfel de funcţie pe o perioadă de 3 ani. Or, tribunalul creează, prin motivarea hotărârii pronunţate, confuzie între dreptul de a fi ales şi vocaţia de a fi ales. Biroul Electoral Central analizează, potrivit legii, respectarea condiţiilor de eligibilitate de către candidaţi, iar raţiunea legiuitorului este aceea de a sancţiona orice situaţie potrivnică normei legale. Invocă supremaţia principiului respectării interesului public şi punctează faptul că hotărârea apelată permite ca o sentinţă judecătorească definitivă şi obligatorie să devină inoperantă. Instanţa de fond a înlăturat apărările agenţiei şi a pronunţat o hotărâre care creează un precedent periculos, ce ar putea conduce la nesocotirea condiţiilor legale de eligibilitate. S-a reţinut că persoana care a ocupat o funcţie eligibilă şi despre care s-a constatat că se află în stare de incompatibilitate ar putea ocupa din nou o funcţie eligibilă, dacă nu este aceeaşi funcţie. Invocă prejudiciul adus bugetului de stat prin situarea în funcţii eligibile a unor persoane care se găsesc în aceeaşi situaţie ca şi intimatul D.M.. Aplicarea textului de lege în sens literal şi gramatical (punct de vedere la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu achiesează) ar avea ca efect rotirea persoanelor incompatibile în funcţii eligibile. Dă citire mai multor pasaje din motivele de apel şi concluzionează că Tribunalul Bucureşti a pronunţat o sentinţă fără a da eficienţă dispoziţiilor art.25 din Legea nr.176/2010, a nesocotit scopul normelor incidente, care este acela de prevenire dar şi de sancţionare, urmărindu-se să fie instituită interdicţia de a ocupa o funcţie care presupune un vot de încredere. Susţine că menţinerea sentinţei apelate ar crea un precedent periculos în activitatea A.N.I., dar şi o încălcare a obligaţiilor României asumate în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Solicită, în concluzie, admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul de a se constata că decizia Biroului Electoral Central ce face obiectul discuţiei este temeinică şi legală. Apelanta intervenientă N.E. susţine, la rândul său, că instanţa a făcut confuzie între dreptul de a fi ales şi cel de a ocupa o funcţie eligibilă. În opinia sa, dreptul de a fi ales reprezintă o condiţie necesară dar nu suficientă pentru ca o persoană să ocupe o funcţie eligibilă, întrucât acea persoană trebuie să îndeplinească şi alte condiţii prevăzute de lege. Susţine că tribunalul a apreciat greşit că textul art.25 alin.2 teza a doua din Legea nr.176/2010 ar fi neclar şi imprecis, deşi acesta a făcut obiectul controlului Curţii Constituţionale, care a stabilit că norma respectivă nu contravine dreptului de a fi ales statuat de Constituţia României. Decizia nr.460/2013 a instanţei constituţionale nu are relevanţă în cauză şi nu este o piedică în calea interpretării judiciare a dispoziţiilor legale în materie. Instanţa fondului a atribuit în interesul contestatorului beneficiul neclarităţii textului de lege, dar solicită a se observa că acesta făcea parte din Parlamentul României la momentul adoptării legii, iar invocarea acestor neclarităţi echivalează cu invocarea propriei culpe. Practic, urmare a sentinţei pronunţate de tribunal, o persoană dovedită incompatibilă, aflată într-o funcţie neeligibilă, nu mai poate ocupa o astfel de funcţie timp de 3 ani, dar în cazul funcţiilor eligibile această interdicţie nu este valabilă. Or, legea nu precizează că este exclusă numai funcţia cu pricina, înţelegându-se astfel că este vorba de orice funcţie sau demnitate publică. Cel mai grav este, în opinia sa, faptul că textul de lege în discuţie creează premisa rotirii persoanelor în funcţii eligibile, în acest sens tribunalul încurajând frauda la lege. Consideră că interpretarea legii trebuie analizată în raport de momentul când aceasta a fost adoptată; în speţă este vorba despre legea de funcţionare a A.N.I. care a fost adoptată ca o condiţie la aderarea României la Uniunea Europeană; este legislaţie impusă în vederea aderării. Susţine pe larg toate motivele de apel formulate în scris şi solicită admiterea acestuia. Reprezentantul Ministerul Public susţine că hotărârea tribunalului este greşită prin raportare la dispoziţiile art.25 din Legea nr.176/2010 şi la Legea alegerilor pentru Parlamentul European. Conform art.17 din Legea nr.33/2007 poate candida orice cetăţean care are dreptul de a fi ales. Or, M. D. a fost decăzut din acest drept printr-o hotărâre a unei unităţi administrative, devenită irevocabilă prin decizie judecătorească. Decăderea este prevăzută ca o sancţiune, iar sintagma „aceeaşi funcţie” înseamnă categoria de funcţii eligibile, nu aceeaşi funcţie distinct. Calitatea de membru al Parlamentului European este similară celei de membru al Parlamentului României. Solicită admiterea apelului Parchetului, astfel cum a fost motivat în scris şi respingerea contestaţiei ca neîntemeiate. Solicită admiterea şi a celorlalte apeluri, în afara celor pe care le consideră tardiv declarate, potrivit concluziilor anterior expuse. Avocatul I.A. în calitate de reprezentant al intimatului contestator D.M. susţine că Decizia nr.460/2013 a Curţii Constituţionale analizează strict art.25 din Legea nr.176/2010 şi constată că sintagma „aceeaşi funcţie” este lipsită de claritate. Cum deciziile Curţii Constituţionale au efect general obligatoriu, urmează ca Parlamentul României să dea o lege de clarificare a acestui text . În continuare face referire pe larg la toate motivele de apel invocate de părţile adverse şi solicită respingerea cererilor de apel, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică. Avocatul M.A., de asemenea pentru intimatul contestator, arată că susţine toate apărările formulate în faţa instanţei de fond. În cazul domnului M. D. subliniază faptul că acesta şi-a asumat decizia judecătorească şi, ca urmare, şi-a dat demisia din funcţia de senator, deşi, cu ocazia instalării în funcţie, activitatea sa fusese analizată de o comisie specializată a Senatului care constatase că nu se află în stare de incompatibilitate. Interdicţia instituită de lege trebuie legală de răspundere şi de culpa celui pus în discuţie, iar în cazul de faţă s-a stabilit că M. D. nu este răspunzător pentru starea de incompatibilitatea în care s-a aflat la un moment dat. Tribunalul Bucureşti a făcut, la data de 01.04.2014, sinteza celor două hotărâri judecătoreşti invocate acum de apelanţi şi a stabilit că intimatul nu este decăzut de plano dar nici prin prisma dispoziţiilor art.25 din Legea nr.176/2010, din dreptul de a participa la alegerile din data de 25.05.2014. Susţine că decizia Biroului Electoral Central, contestată în prezenta cauză, este dată cu încălcarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Astfel, B.E.C. a fost sesizat cu o contestaţie formulată de I.Z.N.M. şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, care a pronunţat o hotărâre la 01.04.2014, situaţie în care nu poate susţine că la data de 02.04.2014 nu cunoştea soluţia pronunţată în cazul acelei contestaţii, dar a emis decizia prin care a respins candidatura lui M. D.. Consideră că legile, inclusiv Legea nr.24 privind normele de tehnică legislativă, ar trebui interpretate prin prisma înţelegerii de către un om obişnuit, pentru care sunt făcute, nu de către specialişti, aşa cum invocă apelanţii în disertaţiile acestora. Apreciază, totodată, că poporul nu trebuie privat de dreptul de a-şi exprima preferinţa prin vot. Consideră că interdicţia stabilită de lege se referă la funcţiile în care persoanele sunt numite nu alese. O interdicţie trebuie circumscrisă faptei care a generat-o, iar M. D. nu poate fi împiedicat să candideze, având în vedere atitudinea sa, faptul că s-a retras din funcţia publică ocupată. Invocă principiile proporţionalităţii şi cel al evitării discriminării, acceptate de jurisprudenţa comunitară şi de cea internă deopotrivă; arată, în acest sens, că sunt instanţe în ţară care au admis candidatura unor persoane aflate în situaţia contestatorului din prezentul litigiu, dând legii o interpretare favorabilă acestora. Prin schimbarea soluţiei pronunţate în cauza de faţă, s-ar crea o discriminare faţă de cazurile din pricinile amintite. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.33/2007, în concurs cu Legea nr.176/2010, cu privire la vocaţia eligibilităţii. Condiţiile stabilite de lege pentru o persoană care doreşte să candideze pentru Parlamentul European prevăd două excepţii: debilii mintali şi persoanele aflate sub incidenţa pedepselor penale, iar în cauza de faţă nu se pune problema vreuneia dintre aceste situaţii şi nici nu se poate extinde cadrul legal care este limitativ. Cu privire la apelul declarat de Agenţia Naţională de Integritate, solicită a se reţine faptul că domnul M. D. este candidat independent, care are adeziunile a peste 130.000 alegători; numele său nu este trecut pe o listă de partid pentru a se putea susţine că cetăţeanul este pus în situaţia de a-l vota fără să vrea. Susţine că faptul că M. D. a pierdut mandatul de senator este efect al hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul său şi este o sancţiune suficientă în raport cu motivul care a condus la adoptarea unei asemenea măsuri. Solicită, în concluzie, respingerea apelurilor declarate în prezenta cauză. Avocatul B.N., pentru intimatul contestator, adaugă faptul că s-a discutat aici despre un precedent periculos, despre rotirea în funcţii a persoanelor, dar nu există nici un risc, argumentele invocate fiind exclusiv unele de oportunitate. Invocă prevederile art.7 din Convenţia europeană a drepturilor omului cu referire la distrugerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de Convenţie. Având cuvântul asupra apelurilor celorlalte părţi, reprezentantul Agenţiei Naţionale de Integritate lasă instanţa să aprecieze asupra acestora, dar solicită admiterea şi a apelului declarat de N.E.. În plus, doreşte să arate că intimatul a făcut referire la practica altor instanţe din ţară, dar acestea vizează alte situaţii decât cea discutată în speţă. Apelanta N.E. solicită admiterea şi a apelului declarat de Agenţia Naţională de Integritate şi lasă instanţa să aprecieze asupra celorlalte cereri. Cât priveşte buna credinţă invocată de avocaţii intimatului, ţine să sublinieze că acest aspect nu are relevanţă în cauză, atâta vreme cât există o hotărârea judecătorească irevocabilă care stabileşte starea de incompatibilitate în care s-a aflat D.M.. CONSIDERENTE Asupra apelurilor civile de faţă, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă sub nr. 9/C/AEPE/2014 la data de 03.04.3014, contestatorul D.M. a formulat în contradictoriu cu Biroul Electoral Central pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European din anul 2014, contestaţie împotriva Deciziei din data de 2 aprilie 2014 adoptate de Biroul Electoral Central pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European din anul 2014. În motivare, contestatorul a învederat că prin decizia criticată s-a respins candidatura sa în cadrul alegerilor privind desemnarea membrilor din România în Parlamentul European, organizate potrivit HG nr. 79/2014, decizia nefiind redactată la momentul formulării contestaţiei. Contestatorul a arătat că prin Decizia nr. 3104/19.06.2012 pronunţată în dosarul nr. 1195/2/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a reţinut irevocabil că Raportul de evaluare întocmit de Autoritatea Naţională de Integritate la data de 26.01.2011, este legal. Prin Raportul de evaluare, Agenţia Naţională de Integritate a stabilit ca starea sa de incompatibilitate începând cu anul 2008, întrucât a deţinut simultan calitatea de senator în Parlamentul României şi funcţia de director în cadrul Teatrului „C. l. Nottara". Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat poziţia Curţii de Apel Bucureşti (exprimată prin sentinţa nr. 5153/16.09.2011) în sensul că M. D. a fost de bună-credinţă şi a procedat legal când a solicitat şi obţinut de la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din Senat o verificare privind situaţia sa de incompatibilitate, prin raportul din data de 23.12.2008 Comisia constatând că nu se află în stare de incompatibilitate, reclamantul cumulând cele două funcţii cu acordul Senatului. În decembrie 2011, a învederat contestatorul că şi-a înaintat demisia din calitatea de director al Teatrului C. l. Nottara, iar în decembrie 2012 şi-a înaintat demisia din funcţia de senator în Parlamentul României, astfel că, în prezent nu mai deţine niciuna dintre calităţile ce au generat starea de incompatibilitate constatată de A.N.I. prin Raportul de evaluare din data de 26.01.2011. La data de 26 martie 2014, a arătat contestatorul, în calitate de candidat independent, şi-a depus candidatura în cadrul alegerilor din 2014 pentru funcţia de europarlamentar, candidatura sa fiind respinsă prin Decizia adoptată la data de 2 aprilie 2014. Contestatorul a susţinut că nu este sub incidenţa interdicţiei reglementate prin art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. În conţinutul dispoziţiei menţionate, expresiile de „funcţii electorale" şi „funcţii eligibile" un înţeles identic, iar interpretarea acestui text de lege va trebui, în orice împrejurare, să ţină seama de această identitate normativă. S-a apreciat că scopul normativ al art. 25 alin. (2) al Legii nr. 176/2010 nu justifică existenţa a două noţiuni cu înţelesuri diferite, faţă de contextul evident al referirii legiuitorului la cele două categorii fundamentele de funcţii şi demnităţi publice, şi anume: funcţiile în care o persoană este numită (ministru, secretar de stat, judecător etc.) şi funcţiile în care o persoană este aleasă (Preşedintele României, deputat, senator, ales local). Distincţia menţionată este importantă în demersul interpretării şi aplicării corecte a prevederilor art. 25 alin. (2) spre a fi evitată afectarea abuzivă a exerciţiului drepturilor reglementate prin însăşi Constituţie, respectiv dreptul de a alege, precum şi dreptul de a fi ales. N.E. a înaintat la dosarul cauzei la data de 04.04.2014 cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat să se constate inexistenţa dreptului contestatorului D.M. de a candida la alegerile pentru Parlamentul European. În motivare, s-a arătat că este incidenţă interdicţia prevăzută la art. 25 alin. 2 teza a ll-a din Legea nr. 176/2010, astfel după încetarea, în condiţiile legii, a mandatului de senator în Parlamentul României, contestatorul nu mai poate ocupa o funcţie eligibilă. Formularea unei cereri de candidatură trebuie să întrunească cerinţa interesului, în persoana candidatului acceptant. în concret, folosul practic imediat pentru a justifica formularea unei astfel de propuneri constă în dobândirea de către candidatul acceptant a mandatului, în urma desfăşurării competiţiei electorale, precum şi în exercitarea funcţiei eligibile pentru care candidează. Altfel spus, dreptul de a candida comportă două laturi, respectiv dreptul de a fi ales într-o funcţie eligibilă, precum şi dreptul de a ocupa/exercita respectiva funcţie. S-a susţinut că sintagma „aceeaşi funcţie" la care se referă art. 25 alin. 2 teza a ll-a din Legea nr. 176/2010 nu se poate limita doar la funcţia de senator în Parlamentul României, ci la orice alta funcţie eligibilă (aleasă), dovadă în acest sens fiind împrejurarea că prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 54/25.01.2011, s-a constatat neconstituţionalitatea Hotărârii Plenului Senatului nr. 31/15.12.2010 privind alegerea celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii, în cuprinsul cererii de intervenţie fiind reluate parţial considerentele deciziei menţionate. S-a învederat că formularea cererii de intervenţie rezidă în interesul autorului ei de a se asigura că în competiţia electorală sunt înscrise persoane care întrunesc toate condiţiile prevăzute de lege pentru a candida, cu precădere pentru a ocupa funcţia eligibilă în discuţie, astfel încât alegerea sa din ziua votului (ziua de referinţă) sa fie neviciată, ci, dimpotrivă, făcută în deplina cunoştinţă de cauză. În drept, s-au invocat dispoziţiile Codului de procedură civilă, Legii nr. 33/2007, Legii nr. 176/2010. Agenţia Naţională de Integritate a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Biroului Electoral Central pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European din anul 2014 la data de 04.04.2014, solicitând respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată. S-a învederat un interes propriu în formularea cererii de intervenţie în raport de faptul că activitatea Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI) reprezintă cea de a doua condiţionalitate a Mecanismului de Cooperare şi Verificare, instituit prin Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE. Astfel, eforturile susţinute ale Agenţiei Naţionale de Integritate pentru aducerea la îndeplinire de către Parlamentul României a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3104/2012, prin care a fost respins recursul formulat de contestator, fiind menţinută sentinţa instanţei de fond prin care s-a respins acţiunea acestuia împotriva Raportului de evaluare al Agenţiei privind constatarea stării de incompatibilitate. Acest efort a fost susţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Consiliul Superior al Magistraturii şi de Curtea Constituţională a României, care prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, a constatat: „existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, conflict declanşat prin refuzul Senatului României act de a lua act de încetarea de drept a calităţii de senator a domnului M. D., prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care se constată starea de incompatibilitate a acestuia". În acest context, autorităţile statului au obligaţia să depună toate eforturile necesare, conform atribuţiilor ce le revin, pentru ca reprezentarea cetăţenilor să fie realizată în mod legitim, în exercitarea atribuţiilor legale Agenţia Naţională de Integritate a informat Biroul Electoral Central cu privire la faptul că D.M. se află sub interdicţia prevăzută de dispoziţiile ari 25 alin. 2 din Legea nr. 176/2010, făcându-se aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 33/2007. În conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 176/2010, scopul Agenţiei Naţionale de Integritate este acela de asigurare a integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenire a corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea incompatibilităţilor în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. nr. 176/2010. Art. 10 lit. h) din Legea nr. 176/2010 prevede că Agenţia Naţională de Integritate exercită competenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor şi măsurilor prevăzute de lege în competenţa sa. S-a susţinut că prin participarea contestatorului la alegerile pentru Parlamentul European s-ar înfrânge efectele juridice pe care le produce Decizia definitivă şi irevocabilă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de stabilire a stării de incompatibilitate constatată de Agenţia Naţională de Integritate. La data de 04.04.2014, contestatorul a înaintat la dosarul cauzei cerere completatoare, invocând motive suplimentare în sprijinul contestaţiei formulate. S-a învederat buna-credinţă a contestatorului care s-a adresat personal Comisiei Juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din Senat, pentru verificarea pretinsei situaţii de incompatibilitate în derularea activităţii de senator, cumulată cu cea de director la Teatrul C. l. Nottara. În Raportul Comisiei Juridice din Senat întocmit la data de 23.12.2008 s-a constatat că petentul M. D. nu se află în stare de incompatibilitate, astfel că acesta a desfăşurat această activitate cumulată cu avizul organelor abilitate de lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că Senatul României, prin Plenul acestei Camere, cât şi prin Comisia sa Juridică, s-a aflat în eroare şi l-a determinat pe contestatorul M. D. să se afle în stare de incompatibilitate, acesta neavând nicio culpă în existenţa pretinsei stări de incompatibilitate. Un alt aspect învederat de contestator a vizat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6/AE/01.04.2014 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a statuat că: „[...] nu se poate reţine că pârâtul M. D., în sarcina căruia nu s-a reţinut nicio culpă, ar fi decăzut din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică, în sensul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 [...]" pentru următoarele considerente: A.N.I. nu a solicitat Senatului României să-şi revoce propria hotărâre în cazul de faţă, Raportul de evaluare a fost întocmit de A.N.I. la 26 ianuarie 2011, ulterior cercetării şi dezbaterii stării de incompatibilitate în Senatul României care, atât prin Hotărârea Senatului României nr. 68 din 19 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 859/2008, cât şi prin Raportul Comisiei Juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din Senat, întocmit la data de 23.12.2008, a constatat că senatorul M. D. nu se află în stare de incompatibilitate şi i-a permis desfăşurarea activităţii de senator, cumulată cu cea de director al Teatrului C. l. Nottara. Camera Senatului este singura instituţie abilitată să dispună măsuri sancţionatorii în cazul senatorilor, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 176/2010, astfel că raportul de evaluare întocmit de A.N.I., prin el însuşi, nu reprezintă actul sancţionator al persoanei fără de care s-a constatat starea de incompatibilitate, în speţă, contestatorul. Prin urmare, sancţiunile disciplinare urmau a fi aplicate potrivit legii şi regulamentului Camerei Senatului, Camera Senatului fiind singura instituţie abilitată să stabilească dacă se impune sau nu o sancţiune disciplinară în cazul contestatorului M. D., în calitate de senator. S-a susţinut că admiterea contestaţiei se impune şi prin prisma inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti individuale sau a unei decizii administrative prin care M. D. să fi fost decăzut din dreptul de a fi ales s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. c. Cu toate că Raportul de evaluare întocmit de A.N.I a rămas definitiv şi irevocabil prin hotărâre judecătorească de confirmare a existenţei stării de incompatibilitate, hotărârea instanţei de contencios nu poate fi interpretată de plano în sensul decăderii potentului M. D. din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică, în condiţiile în care instanţele de judecată au menţionat expres că petentul nu are nicio culpă în ceea ce priveşte menţinerea stării de incompatibilitate şi nu au reţinut în sarcina acestuia săvârşirea vreunei abateri disciplinare, nefiind decăzut de instanţele de contencios din dreptul constituţional de a fi ales. Prin sentinţa civilă nr.18/AE/05.04.2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a admis contestaţia privind pe contestatorul D.M., pe intervenientul N.E. şi pe intervenientul Agenţia Naţională de Integritate, a desfiinţat Decizia nr. 27D/02.04.2014 emisă de Biroul Electoral Central şi a admis candidatura independentă a domnului M. D. la alegerile pentru membrii din România în Parlamentul European din anul 2014. Analizând contestaţia formulată, obiecţiile formulate de intervenienţi şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, tribunalul expune următoarele considerente: Prin Decizia nr. 27D/02.04.2014, Biroul Electoral Central a respins candidatura independentă a contestatorului M. D.. În considerentele Deciziei criticate s-a reţinut că dosarul de candidatură şi lista de susţinători depuse de candidat îndeplinesc cerinţele prevăzute de prevederile art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 33/2007, republicată cu modificările ulterioare, însă este incidenţă interdicţia prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, cu modificările şi completările ulterioare. Biroul Electoral Central a reţinut că sintagma de „funcţie eligibilă" are semnificaţia de „funcţie care poate fi aleasă", în această categorie intrând şi funcţia de parlamentar european şi că prin sintagma „aceeaşi funcţie", legiuitorul face trimitere la categoria funcţiilor eligibile şi nu la o funcţie eligibilă individualizată în mod distinct Tribunalul a constatat că prin raportul de evaluare din data de 26.01.2011 întocmit de Agenţia Naţională pentru Integritate, s-a constatat situaţia de incompatibilitate a contestatorului M. D. începând cu data de 19.12.2008 şi până la momentul întocmirii raportului, în motivare, s-a reţinut împrejurarea că acesta deţinea în acelaşi timp calitatea de senator în cadrul Parlamentului României - Senat şi funcţia de director al Teatrului „C. l. Nottara" din Bucureşti, funcţie de conducere specifică unei instituţii publice, încălcând astfel dispoziţiile art. 71 alin. (2) din Constituţia României, art. 81 alin. (2) şi art. 82 alin. (1) lit. a din Legea nr. 161/19.04.2013 privind unele măsuri privind asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Contestaţia formulată de contestatorul M. D. împotriva raportului de evaluare menţionat în precedent a fost respinsă, ca nefondată, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a Vlll-a Contencios Administrativ şi Fiscal prin sentinţa civilă nr. 5153/16.09.2011 pronunţată în dosarul nr. 1195/2/2011, irevocabilă ca efect al respingerii recursului prin Decizia nr. 3104/19.06.2012 pronunţată în dosarul menţionat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal. În drept, tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi modificarea şi completarea altor acte normative, potrivit cărora fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta şi dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Teza a ll-a a art. 25 alin. (2), prevede că dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. Potrivit tezei a lll-a a art. 25 alin. (2) „în cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate." Potrivit alin. (3) fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau de conflict de interese constituie temei pentru eliberarea din funcţie ori, după caz, constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective. Art. 38 din Constituţia României, reglementat la Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale din Constituţie, cu denumirea marginală „Dreptul de a fi ales în Parlamentul European", prevede că în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. Dreptul de a fi ales în Parlamentul României este garantat de disp. art. 37 din Constituţie. Art. 53 alin. (1) din Constituţia României, situat la finele Capitolului II al Titlului II prevede că exerciţiul unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Potrivit alin. (2), restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii. Art. 11 alin. (2) cuprins în Titlul l al Constituţiei prevede că „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern". Potrivit art. 20 din Constituţia României, cuprins în Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul l - Dispoziţii comune, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte." (alin. 1), respectiv „Daca există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile" (alin. 2). Astfel, instanţa a reţinut că prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, adoptate la nivelul Consiliului Europei. Art. 3 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele: „Înaltele părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ." Cu privire la prevederea menţionată, Curtea EDO a statuat că aceasta diferă de celelalte prevederi ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale ce garantează drepturi prin faptul că enunţă obligaţia înaltelor părţi contractante de a organiza alegeri în condiţii ce asigură libera exprimare a opiniei poporului şi nu un drept sau o libertate în mod special. Cu toate acestea, având în vedere lucrările pregătitoare ale art. 3 din Protocolul nr. 1 şi interpretarea dată acestei clauze în cadrul Convenţiei în întregul său, Curtea a stabilit că acest articol presupune şi drepturi subiective, printre care dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegeri (Mathieu-Mohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, 2 martie 1987, §§ 46—51, Zdanoka împotriva Letoniei, § 102). Organele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au fost confruntate cu problema de a se şti dacă Parlamentul European intră în noţiunea de „corp legislativ", în sensul dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Deşi primul răspuns dat de fosta Comisie asupra acestei chestiuni a fost negativ (cauza Tete contra Franţei, 10 mai 1988,) Curtea EDO a reţinut ulterior că astfel cum a decis în mod constant în jurisprudenţa sa, Convenţia este un instrument viu ce are a fi interpretat în lumina noilor condiţii ale vieţii sociale; de aceea, simplul fapt că un anumit organ nu a fost avut în vedere de autorii Convenţiei atunci când au redactat-o nu este de natură să împiedice cuprinderea sa în domeniul de aplicare a dispoziţiilor Convenţiei sau ale protocoalelor adiţionale, în măsura în care statele contractante organizează structuri constituţionale comune prin tratate internaţionale, Curtea trebuie să ţină seama de schimbările structurale operate prin acorduri mutuale. A admite că domeniul de activitate a Parlamentului European nu intră sub incidenţa acestui text ar risca să conducă la declararea ca inoperantă a uneia dintre instituţiile fundamentale ale unui regim politic veritabil democratic (cauza Mattthews c. Regatului Unit, § 39-43) . Curtea EDO a concluzionat ca Parlamentul European este asociat în mod suficient procesului legislativ ce conduce la adoptarea de acte normative comunitare pentru a putea fi considerat că face parte din noţiunea de corp legislativ, în sensul disp. art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Matthews, menţionată anterior, §54). Drepturile garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 sunt cruciale pentru stabilirea şi menţinerea fundamentelor unei veritabile democraţii guvernate de supremaţia dreptului. Totuşi, aceste drepturi nu sunt absolute. Există loc pentru "limitări implicite", iar statelor contractante trebuie să li se acorde o marjă de apreciere în materie, care în acest domeniu este mare (Mathieu-Mohin, hotărârea menţionată mai sus, § 52, Matthews împotriva Marii Britanii, § 63, Labita împotriva Italiei, § 201, Podkolzina împotriva Letoniei, § 33). În acest sens se are în vedere împrejurarea că există numeroase modalităţi de a organiza şi de a face să funcţioneze sistemele electorale, precum şi o multitudine de diferenţe în cadrul Europei, în special în evoluţia istorică, diversitatea culturală şi gândirea politică pe care fiecare stat contractant are obligaţia de a o încorpora în propria sa viziune a democraţiei (Hirst împotriva Marii Britanii, § 61). Curtea trebuie să se asigure că aceste condiţii aplicabile dreptului la eligibilitate să nu fie de natură a aduce atingere înseşi substanţei acestor drepturi, privându-le astfel de efectivitatea lor, că ele urmăresc un scop legitim şi că mijloacele folosite pentru realizarea lor nu sunt disproporţionate; în special, asemenea condiţii şi restricţii nu trebuie, practic, să anihileze libera exprimare a opiniei poporului în alegerea corpului legislativ (Mathieu-Mohin, hotărârea menţionată mai sus, § 52). Obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun interpretarea şi aplicarea prevederilor sale într-un mod care să nu permită ca exigenţele sale să devină teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (Hotărârile Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980, § 33; Partidul comunist unificat din Turcia şi alţii împotriva Turciei din 30 ianuarie 1998, § 33, Chassagnou şi alţii împotriva Franţei §100). Or, dreptul de a candida la alegeri şi, dacă este cazul, de a fi ales, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 şi inerent noţiunii de regim cu adevărat democratic, nu ar fi decât iluzoriu daca partea interesată ar putea în orice moment să fie lipsită de el în mod arbitrar. Prin urmare, dacă este adevărat că statele dispun de o mare marjă de apreciere în stabilirea regulilor electorale în abstracta, principiul efectivităţii drepturilor impune ca deciziile luate în aplicarea acestor reguli să fie conforme cu un anumit număr de criterii care permit evitarea arbitrarului, în mod special, aceste decizii trebuie luate de către un organ ce prezintă un minimum de garanţii de imparţialitate. De asemenea, puterea autonomă de apreciere a acestui organ nu trebuie să fie exorbitantă; ea trebuie sa fie ia un nivel suficient de precizie, circumscris de prevederile dreptului intern, în fine, procedura constatării neeligibilităţii trebuie sa fie capabila sa garanteze o decizie echitabila şi obiectiva, precum şi sa evite orice abuz de putere din partea autorităţii competente (Podkolzina, menţionată mai sus, § 35). Radierea unui candidat de pe lista de candidaţi în alegeri a fost apreciată de Curtea EDO ca nefiind proporţională cu scopul legitim invocat de guvern, în contextul în care aceasta a intervenit în baza unei decizii pentru care guvernul nu a produs vreo bază legală (Podkolzina, § 35, § 36, § 38). ^; De asemenea, Curtea EDO a calificat ca fiind arbitrară interpretarea extensivă a unei prevederi legale lipsite de claritate în materie electorală (cauza Kovach împotriva Ucrainei, § 48-62, Hotărârea din 7 februarie 2008) şi Lykourezos împotriva Greciei (§ 50-5858,), Paschalidis, Koutmeridis şi Zaharakis împotriva Greciei (§ 29-35, Hotărârea din 10 aprilie 2008). Totodată, s-a reţinut că „lipsa de claritate a prevederilor relevante în materie le impunea autorităţilor naţionale să fie prudente în interpretarea lor, ţinând cont de impactul direct pe care aceasta îl avea asupra rezultatului alegerilor", iar prevederile hotărâtoare pentru atribuirea unui mandat de deputat nu corespundeau la data evenimentelor cu cerinţele de precizie impuse de jurisprudenţa sa (cauza Grosaru împotriva României, § 52). Referitor la criteriul accesibilităţii legii, Curtea a statuat că acesta trebuie interpretat prin raportare la posibilitatea concretă a unei persoane de a avea acces la legea aplicabilă, iar previzibilitatea legii presupune ca norma să fie enunţată cu suficientă precizie pentru a îi permite cetăţeanului să îşi regleze conduita conform normei (cauza Lambert contra Franţei, §23). O normă este previzibilă dacă oferă o anumită garanţie împotriva atingerilor arbitrare din partea puterii publice (Tourancheau şi July contra Franţei, §54) şi contra aplicării restrictive a unei restricţii în detrimentul justiţiabilului (Centro Europa, §143, Başkaya şi Okcuoglu contra Turciei, §36). Normele legale îndeplinesc cerinţele previzibilităţii dacă interpretarea oferită de instanţele naţionale este constantă şi coerentă (Rogi Contra Germaniei). Aplicând dispoziţiile legale şi principiile menţionate în precedent la situaţia de fapt din speţă, Tribunalul a reţinut următoarele: În mod corect s-a reţinut în cuprinsul Deciziei Biroului Electoral Central aspectul referitor la starea de incompatibilitate în care s-a aflat contestatorul M. D. ca urmare a exercitării concomitente a demnităţii de senator în Parlamentul României şi a funcţiei de director-manager al Teatrului „C. l. Nottara", acesta fiind tranşat în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească irevocabilă ce se bucură de putere de lucru judecat, în consecinţă, tribunalul apreciază ca fiind nerelevante argumentele contestatorului referitoare la buna sa credinţă, reţinută de altfel prin hotărârile judecătoreşti menţionate, având în vedere că disp. art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se referă exclusiv la constatarea stării de incompatibilitate, independent de aspectul subiectiv al bunei sau relei credinţe, după caz. De asemenea, este cert că în speţa de faţă persoana faţă de care s-a constatat starea de incompatibilitate, contestatorul M. D., a ocupat o funcţie eligibilă, respectiv funcţia de senator în cadrul Parlamentului României. Tribunalul şi-a însuşit teza Biroului Electoral Central referitoare la semnificaţia sintagmei de „funcţie eligibilă" ca fiind „funcţie care poate fi aleasă" şi că în această categorie intră şi funcţia de parlamentar european. Urmează însă a se analiza în ce măsură interdicţia prevăzută de art. 25 alin. (2) din lege este incidenţă contestatorului raportat la semnificaţia sintagmei „aceeaşi funcţie" cuprinsă în această dispoziţie. Ca premisă, tribunalul a constatat că aspectul menţionat a format obiectul analizei Curţii Constituţionale a României cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 460/2013 referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 762 din 09.12.2013, Prin decizia menţionată, general obligatorie potrivit disp. art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-au reţinut următoarele cu privire la dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a ll-a din Legea nr. 176/2010: „Având în vedere însă cele două interpretări de care este susceptibil textul în discuţie: pe de o parte interpretarea realizată de Comisia Juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, potrivit căreia termenul „aceeaşi" instituit de legiuitor nu poate fi interpretat ca fiind sinonim cu „toate", legiuitorul evidenţiind tocmai identitatea funcţiei eligibile respective, în cauza de faţă funcţia de consilier judeţean, iar, pe de altă parte, interpretarea realizată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia „o dată constatată definitiv existenţa unei stări de incompatibilitate, persoana în sarcina căreia această stare a fost stabilită decade din dreptul de a mai ocupa orice altă funcţie de natura celei care a generat starea de incompatibilitate", în cazul de faţă inclusiv funcţia de senator, Curtea Constituţională constată că trebuie să existe o concordanţă între litera şi voinţa reală a legiuitorului. Aşa fiind, pentru a decide cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator, Parlamentul trebuie să procedeze, în prealabil, la interpretarea legală a dispoziţiilor menţionate, în conformitate cu prevederile art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora: „(1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat; (2) Interpretarea legala intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate". Prin urmare, Parlamentul României trebuie să declanşeze procedura legislativă în scopul adoptării unei legi prin care se interpretează dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010". În considerentele acestei decizii este menţionat punctul de vedere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie exprimat prin Adresa nr. 1.442/8 noiembrie 2013, în sensul că: „Lipsa de claritate a textului de lege enunţat atrage ca o necesitate imperioasă lămurirea lui prin operaţiuni tehnico-juridice, de corecta sa interpretare depinzând, astfel cum am arătat deja, oferirea soluţiei adecvate pentru problema de natură constituţională generată tocmai de conţinutul imprecis al acestuia." Prin punctul de vedere menţionat, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a reţinut pe de o parte că „într-o interpretare strict literală şi gramaticală a normei în discuţie, cu luarea în considerare doar a înţelesului cuvintelor folosite şi a regulilor gramaticale, se poate ajunge la concluzia asumată de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului României prin Adresa nr. XIX/296/2013, în conformitate cu care dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr.176/2010, potrivit cărora «Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o pe

Abonează-te pentru experiența stiripesurse.ro Premium!