Premium
SUA și Rusia duc negocieri intense pe fondul actualelor crize militare și geo-strategice. Negocieri care vizează și flancul estic al NATO, iar România este subiect de dezbatere. Fostul ministru de externe și ex-europarlamentar Adrian Severin spune că, în urma negocierilor, România poate fi scoasă din NATO. ”România nu era capabilă de vreun aport strategic semnificativ la consolidarea securității lumii euro-atlantice și de aceea, realizarea unei „Europe întregi și libere” care să includă Rusia se putea realiza mai ușor cu o Românie lăsată într-un zonă tampon despărțind sau articulând spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic. Dacă abaterea de la o asemenea filosofie este considerată, prin prisma gesturilor recente de revenire a Rusiei, o greșeală, nu rezultă, oare, că repararea greșelii ar presupune excluderea – de facto, prin marginalizare, dacă nu chiar de jure – a României din structurile euro-atlantice? Lucru nu foarte greu de realizat câtă vreme oricum România a fost menținută pe post de membru de mâna a doua a NATO și UE, ea fiind tratată mai mult ca o colonie sau teritoriu sub mandat decât ca un partener sau un aliat.”, scrie Severin.
Citește și: Fata lui Corneliu Vadim Tudor a refuzat postul de la Parlament: Vezi motivul
”Între numeroasele articole apărute în ultimele zile pe marginea evoluției relațiilor americano-ruse în contextul „crizei siriene”, l-am remarcat pe cel scris de fostul ambasador al SUA la NATO, Robert E. Hunter, și intitulat „Rusia a revenit; trebuie să ne obișnuim cu asta!”
Citește și: Detalii noi despre cazul elevei violate din Vaslui: Anunțul făcut azi
Bob Hunter și-a îndeplinit importanta sa misiune la NATO în perioada 1993-1998, adică în timpul luării deciziei strategice de extindere a acestei organizații spre estul altădată sovietic și al marelui asalt românesc pentru cucerirea unui loc de membru cu drepturi depline în alianța nord-atlantică. Așa l-am cunoscut, cu câteva luni înaintea Summitului NATO de la Madrid: el, ambasador apărând ideea unei extinderi moderate; eu, ministru de externe pledând pentru includerea României în primul val de extindere. Ne-am revăzut apoi, când nici unul nu mai deținea funcțiile respective, cu prilejul unor seminarii internaționale: el, afirmând că SUA au fost obligate să refuze România la Madrid pentru a le arăta tuturor celorlalți aliați, care o susțineau, cine „comandă muzica” în orchestra euro-atlantică; eu, insistând că refuzul cu care a fost tratată România la Madrid a avut ca efect stricarea echilibrelor strategice și indirect agravarea conflictelor din Balcanii de Vest, ceea ce în ultimă instanță a împins SUA la nefericita lor intervenție militară în Serbia.
Citește și: BOMBĂ Un fost ministru PDL a fost condamnat la 4 ani de pușcărie
Recentul articol al ambasadorului Hunter, pleacă de la declarațiile belicoase ale prezidențiabilei Hillary Clinton la adresa Rusiei, declarații față de care formulează rezerve serioase. În sprijinul lor autorul evocă în termeni elogioși viziunea sintetizată de Președintele George Bush Sr., la presupusul sfârșit al Războiului Rece, în formula „Europa întreagă și liberă”. „Europa întreagă”, susține Bob Hunter, includea sau cel puțin nu excludea Rusia, bazele ei, atât sub aspect geo-strategic – „întreagă” – cât și sub aspectul valorilor – „liberă” –, trebuind a fi agreate cu Rusia sau cel puțin acceptate de Rusia. O expresie concretă a acestei politici înțelepte – alături de includerea Rusiei în Parteneriatul pentru Pace și încheierea Actului Fondator NATO-Rusia, cuprinzând nouăsprezece domenii de cooperare între cele două – a fost – atenție! – extinderea NATO la Madrid în 1997 cu numai trei state, România fiind lăsată pe dinafară. Pe linia acestui raționament, se arată că invitarea, șapte ani mai târziu, a altor șase state din fostul bloc sovietic (printre care și România), urmată de altele două, precum și proclamarea, la Summitul de la București, a perspectivelor intrării în NATO a Ucrainei și Georgiei, toate sub patronajul Președintelui Bush-fiul, reprezentând abandonul politicii lui Bush-tatăl și revenirea la politica de „îngrădire a Rusiei”, caracteristică perioadei inițiale a confruntării dintre blocul comunist și cel capitalist în cadrul ordinii bipolare, au fost o gravă eroare. În context, autorul afirmă că dacă pentru statele baltice, aducerea în NATO avea o rațiune psiho-politică (!), intrarea României (Bulgariei și Sloveniei, iar mai apoi a Croației și Albaniei) nu a procurat alianței nici un avantaj geo-strategic. În schimb ea a oferit Rusiei, dacă nu rațiuni cel puțin pretexte pentru a reveni la o politică imperială și occidentalo-sceptică.
Citește și: Prima reținere DNA făcută la Primăria Sibiu într-un dosar din mandatul lui Klaus Iohannis
Bob Hunter apreciază că sub conducerea Președintelui Vladimir Putin Rusia a încălcat dreptul internațional dar sugerează că respectivele încălcări își găsesc, măcar sub aspect formal, precedentul în intervențiile militare americane din ultimele decenii; intervenții vizând inclusiv schimbarea de regim în terțe țări, sub cuvânt că aceasta se impune din perspectiva nevoii Occidentului euro-atlantic de a-și consolida securitatea prin promovarea valorilor sale. Cât privește acuzele potrivit cărora Rusia ar fi încălcat și „înțelegerile” referitoare la arhitectura de securitate în Europa, domnul Hunter observă că utilizarea cuvântului „înțelegeri” nu este adecvată întrucât nu a fost vorba despre o arhitectură convenită ci de una unilateral adoptată de SUA și aliații săi. Prin urmare, nefiind vorba de înțelegeri nu este vorba de obligații și nefiind vorba de obligații nu este vorba nici de încălcări.
Ambasadorul Hunter constată ceea ce eu spun de vreo cincispreze ani și anume că problema principală a post-bipolarismului a fost găsirea unui rol global pentru Rusia post-sovietică; rol pe care aceasta a fost pregătită să-l negocieze cu un Occident al cărui răspuns a fost unipolarismul american. Ambasadorul Hunter deplânge și faptul că Occidentul a rămas insensibil la propunerea Președintelui Medvedeev referitoare la o conferință pentru definirea unui nou sistem de securitate în emisfera nordică; ceea ce și eu am susținut în repetate rânduri și în diferite funcții. În schimb, în 2001 administrația Bush Jr. a denunțat unilateral Tratatul privind rachetele anti-balistice încheiat în 1972 între SUA și Rusia; Congresul american a amânat până în 2012 abrogarea amendamentului Jackson-Vanik care îngreuna exporturile rusești în SUA ca răspuns la restricțiile impuse de către URSS – dispărută, odată cu respectivele restricții cu douăzeci de ani înainte – emigrării evreilor (!); iar accesul Rusiei în Organizația Mondială a Comerțului a fost împiedicat tot până în 2012 pe motiv că nu ar fi făcut suficiente „reforme interne” (!). Despre toate acestea am scris la timpul respectiv. De fiecare dată am subliniat că nici una dintre amintitele politici nu a redus puterea Rusiei și nici nu a încurajat-o să preia valorile occidentale, ci doar a umilit-o, arătându-i că nu mai este tratată ca mare putere globală. Ele au oferit rușilor argumente spre a crede că asocierea rațională și pozitivă cu Occidentul este o utopie, împingâdu-i să gândească la revanșa pe care urmează să și-o ia de îndată ce condițiile o vor permite. Exact ceea ce acum Bob Hunter spune.
El mai dezvăluie, însă, și altceva cu referire la Ucraina: dincolo de Carta Ucraina-NATO și de primirea Ucrainei în Parteneriatul pentru Pace, orice pas înainte pe calea integrării europene și euro-atlantice a acesteia ar fi trebuit să aibă loc numai „după rezolvarea altor probleme cu Rusia”. Care probleme? Nu se precizează dar se poate bănui: un nou aranjament de securitate în Europa, precum și un rol pentru Rusia în instituțiile occidentale cu relevanță globală; noi frontiere între Rusia și fostele republici sovietice, precum și instituționalizarea unor relații speciale între ele. Așadar, amabasadorul Richard Hunter confirmă ceea ce Rusia totdeauna a afirmat iar SUA totdeauna au negat: „armistițiul„ propus de Moscova în ideea de a pune capăt Războiului Rece a avut ca preț o împărțire a sferelor de influență între URSS / Rusia și SUA, împărțire acceptată de Occident pentru a fi apoi repede uitată. Pentru ca Europa să fie „întreagă și liberă” lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică trebuiau să se delimiteze precis (sic!). Ele nici nu s-au delimitat nici nu s-au unit. Nu s-au unit pentru că nu s-au delimitat. Dimpotrivă, au rămas separate printr-un lanț de conflicte înghețate, de la Marea Baltică la Marea Neagră și de la Marea Neagră la Marea Caspică – cărora cel mai recent li s-a adăugat Ucraina.
Concluzia articolului este că de acum Rusia a revenit în joc. A făcut-o în stil de superputere implicându-se, inclusiv militar (pe teritoriul Siriei dar în acord cu guvernul oficial al acesteia), în războiul Nordului creștin, leagăn al ordinii westphaliene, cu Sudul musulman, promotor al universalismului neo-otoman. „Dacă în noul joc global Vladimir Putin va fi o parte a soluției sau o parte a problemei, depinde numai de el.” În orice caz, însă, că ne place sau nu, de acum încolo SUA și Occidentul euro-atlantic în general, nu vor mai putea ignora Rusia; eventual însoțind refuzul de a negocia pretențiile ei cu politica de sancțiuni – se subînțelege contraproductivă. Iată ideile unui înalt oficial american al administrațiilor Carter (când a lucrat în Consiliul Securității Naționale), Bush Sr. și Clinton; ale unui respectat veteran al Războiului Rece, s-ar putea spune, iar nu ale unui rusofil sau – Doamne ferește – ale unui agent rus strecurat în NATO.
Dincolo și dincoace de concluzie, însă, căreia personal îi subscriu, nu pot să nu rețin relevanța excepțională a informației referitoare la România, pe care pentru unii o furnizează iar pentru alții o confirmă articolul ambasadorului Hunter: la începutul anilor 1990 sau, mai exact, în primul deceniu de după dispariția sistemului mondial bipolar, SUA – și, se subînțelege, aliații săi europeni – nu aveau în vedere integrarea României în sistemul euro-atlantic de alianțe și parteneriate. Dimpotrivă, acestea considerau (și, iată, respectiva școală de gândire încă nu a dispărut) că România nu era capabilă de vreun aport strategic semnificativ la consolidarea securității lumii euro-atlantice și de aceea, realizarea unei „Europe întregi și libere” care să includă Rusia se putea realiza mai ușor cu o Românie lăsată într-un zonă tampon despărțind sau articulând spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic. Dacă abaterea de la o asemenea filosofie este considerată, prin prisma gesturilor recente de revenire a Rusiei, o greșeală, nu rezultă, oare, că repararea greșelii ar presupune excluderea – de facto, prin marginalizare, dacă nu chiar de jure – a României din structurile euro-atlantice? Lucru nu foarte greu de realizat câtă vreme oricum România a fost menținută pe post de membru de mâna a doua a NATO și UE, ea fiind tratată mai mult ca o colonie sau teritoriu sub mandat decât ca un partener sau un aliat.
Astăzi am serioase rezerve spre a mai crede că doctrina „Europei întregi și libere” a Președintelui Bush Sr. a fost mai mult decât opțiunea conjuncturală a unei Americi luate prin surprindere de sabordarea blocului sovietic. Socotesc de aceea că ea a fost abandonată încă de administrația Clinton, curând după dispariția URSS, când Rusia post-sovietică a fost evaluată de unii politologi americani ca o putere neglijabilă de nivelul unei „Nicaragua cu arme nucleare”.
Independent de aceasta, dezvăluirile din articolul lui Richard Hunter permit extragerea a patru adevăruri esențiale: 1. România a intrat în NATO prin „efracție” sau în cel mai bun caz printr-un concurs de împrejurări, căci altminteri Occidentul nu a dorit-o; 2. oamenii politici români ai timpului (așa detestați cum sunt și oricât de corupți vor fi fost ei) au reușit o excepțională performață de abilitate politico-diplomatică spre a evita rămânerea țării într-o zonă gri sau în sfera de influență euro-asiatică; 3. marginalizarea României în NATO și UE, precum și teza excepționalismului corupției românești sau cea potrivit căreia cultura română nu este compatibilă cu cea occidentală, nu au fost întâmplătoare ci expresia continuării evaluărilor inițiale cu privire la locul națiunii române pe harta politică a lumii post-bipolare; 4. odată cu „revenirea Rusiei”, riscul excluderii României din lumea euro-atlantică sau a izolării ei la marginea acestei lumi este enorm și actual.
Dacă „Vladimir Putin alege să fie o parte a soluției” iar SUA înțeleg să caute o soluție negociată cu el, ca fiind singura posibilă ori măcar cea mai convenabilă, ce se va întâmpla cu România? Nu cumva soarta ei se va tranșa la masa respectivelor negocieri la care ea nu va fi invitată ca oaspete ci ca fel în meniu?
În anii 1990, în timp ce spera la diminuarea ireversibilă a puterii și relevanței globale a imperiului sovietic și succesorilor săi, România postcomunistă gândea sincer că intrarea sa în NATO nu se făcea împotriva Rusiei ci în scopul garantării propriei sale securități. Ea credea totodată că prin întărirea securității în vecinătatea Rusiei, inclusiv securitatea acesteia se va consolida, permițând cordialitatea în relația româno-rusă. Ulterior, devenind mai americană decât America, România a declanșat propriul război rece cu Rusia. Spera că astfel va obține protecția Washingtonului atât pentru regimul său politic intern (corupt) cât și pentru securitatea sa externă (vulnerabilă). Acum, România riscă a fi ori prima țintă – dacă tensiunile ruso-occidentale se ascut – ori, mai probabil, primul sac de balast aruncat din nacela unei renăscute antante ruso-occidentale.
Cum poate fi resuscitat parteneriatul strategic româno-american în asemenea condiții? Cum poate fi salvată securitatea României, în măsura în care este dependentă de acest parteneriat dar și de resetarea relațiilor cu Rusia? Iată întrebări al căror răspuns nu poate fi găsit la lumina „licuricilor strategici”. Spre a-l afla românii au mai întâi nevoie să-și regăsească respectul de sine și solidaritatea națională.”, scrie Severin pe blogul său.
