Premium
Cei doi termeni formeaza un cuplu esential pentru a genera un regim politic reprezentativ, legitim si care functioneaza pe baza unor reguli egale si previzibile. Singura, democratia nu-i suficienta - popoarele voteaza uneori in bloc, cu entuziasm nefraudat, cate un Hitler ori Stalin. Nici statul de drept cu alegeri aranjate discret - poate e cazul Romaniei antebelice - nu-i chiar cel mai modern si mai cinstit dintre toate. Abia sincronizarea celor doua concepte asigura o armonie pe placul politologilor.
In Romania, democratia a fost, imediat dupa 1989, o afacere iliesciana: partidul socialist (de tranzitie post-comunista) a beneficiat de un sprijin popular masiv si stabil. Rupta de "popor", dreapta a mizat - natural - pe un discurs al statului de drept, al regulilor si procedurilor aflate deasupra bunului-plac al baronilor rosii. Si a avut succes in momentele de cadere accentuata a gruparii socialist-populare pe fond de coruptie (1996, 2004; in principiu, regula electorala romaneasca e simpla: in varf de forma "popularii" castiga alegerile cu 70%, in cadere de forma le pierd cu 49,9%).
Intre 2005 si 2008 Traian Basescu a reusit, cumva, o reunificare a centurilor: a fost si eroul statului de drept - luptator pentru Justitie in slujba marelui licurici - si favoritul maselor - votat masiv in referendumuri care starpeau sleahta parlamentarilor libidinosi si hulpavi. Dar, din 2009, succesul popular basist a secat, facand loc unei acute ostilitati.
Aici se produce, cu epicentrul in 2012, marea ciudatenie romaneasca: conflictul politic grav dintre "democratie" si "statul de drept".
Totul a pornit de la trista sucire a presedintelui in buza referendumului pentru demitere: dupa "nu vreau sa fiu presedinte la masa verde" si "voi lupta pentru a obtine cu un vot mai mult ca ei", omul - confruntat cu o cadere rusinoasa - a dat naibii democratia si vointa populara si s-a refugiat in proceduri, reguli si erate CCR. Aceste reguli - nota-bene - nu sunt nici abuzive, nici incorecte, nici nefiresti (desi prea ies mereu taman cum o cer interesele prezidentiale). Sunt, in fond, esenta statului de drept - functionand antipatic chiar si atunci cand toata lumea le detesta. Invins pe linie, Basescu a ramas agatat in doua-trei chichite procedurale de la masa verde. Chichite pe care, considerandu-le sinonime cu statul de drept, Occidentul lui Merkel le-a sprijinit furibund.
E acelasi mecanism care a functionat in cazul judecatorului Cristi Danilet. Revocat din functie dupa votul a 1200 de judecatori, cu criteriul democratic indeplinit cu supra-masura, Danilet a ramas totusi, cumva, pe pozitie: s-a intrunit o comisie, s-au gasit doua articole si uite asa, in stil de Caragiale, de colea pana colea, tura vura, c-o fi tunsa, c-o fi rasa, vointa judecatorilor s-a anulat procedural. Dar, din nou, chiar asta e cheia unui stat de drept trainic: regulile functioneaza si trebuie respectate chiar si atunci cand parca prea se-nclina doar intr-o directie. Oricat de ciudat ar fluiera arbitrul, nu te-apuci sa-l alergi pe teren ca la divizia C. Conflictul romanesc atipic dintre democratie si statul de drept are totusi un final asteptat si e marcat de o capcana periculoasa. Capcana tine exclusiv de tentatia celor din USL - care au democratia de partea lor - de a crede uneori ca statul de drept chiar le este inamic. Chiar daca arbitrul poate fluiera stramb, statul de drept este o optiune corecta si sanatoasa - singura, la fel de legitima ca si democratia. Niciodata Occidentul nu va abandona sistemul de norme al statului de drept doar de dragul democratiei - cele doua nu functioneaza, spuneam, decat la pachet. Cat despre finalul asteptat, acesta e evident: pana la urma, poporul isi va impune vointa. Chichitele - oricat de respectabile - functioneaza doar pana la urmatoarele alegeri.
