Premium
Isterizarea discursului public nu este parte a soluției. Este parte a problemei. O manipulare care se adaugă atâtor altor manipulări.
Când cineva, care mai este și profesor de științe politice, publică asemenea elucubrații, isterizarea discursului public este aproape fapt împlinit:
“Abominațiile petrecute la Bucuresti pe 10 august 2018 sunt proba irefutabilă a naturii totalitare a regimului PSD-ALDE-UDMR. S-au comis crime împotriva umanității. Conform legii, acestea sunt imprescriptibile.”/…/”Bucureștiul e noul Minsk, noua Managua. Romania, un nou Belarus, o noua Nicaragua. Dragnea, Lukasenka, Ortega”/…/”Râsul pulanului pesedist. Rânjetul bestiei desfrânate. Satisfacția ucigașului. Au asasinat democrația.”
București, 10 august 2018 – Crime împotriva umanității? Atunci, ce mai sunt cele despre care știam că au fost asemenea crime?
Ce mai este Genocidul împotriva armenilor, măcel care a dus la folosirea pentru prima oară a sintagmei crimă împotriva umanității? Ce mai sunt Holocaustul, crimele judecate de Tribunalul Militar Internațional de la Nuremberg, care a acreditat juridic sintagma de crimă împotriva umanității?
Ce diferență mai există între un asemenea profesor de științe politice și un apucat ca Ovidiu Grosu, autodeclarat organizator al protestului din 10 august, om care vede rezolvarea situației din România doar prin „flăcări, fum și sânge pe străzi” și care consideră că România a semnat… Magna Charta?
A fost totul o înscenare a guvernanților? Jandarmii – chiar așa, cu toții – știau cine sunt provocatorii și i-au lăsat să treacă și să-și îndeplinească jalnicile misiuni? Și jandarmerița bătută crunt de provocatorii plătiți de Guvern a fost mână în mână cu cei gata să o linșeze?
Știind ce știm despre arta manipulării în România, nu ne vine greu să acceptăm asemenea ipoteze. Iată, un fost Director al SRI, Costin Georgescu, este convins că declanșarea violențelor a constituit un scenariu scris de guvernanți și executat de oamenii lor.
Totuși, invită să așteptăm probele care să ne confirme bănuielile și crede că, de data aceasta, există premize favorabile aflării adevărului:
„Totul pare să fi fost pus la punct. Jandarmii ştiau cine sunt derbedeii şi de ce sunt în stare. I-au lăsat să-şi facă mendrele, pentru că trebuia să iasă scandal. Mulţi dintre ei au fost chiar puşi să acţioneze violent pentru a justifica, oarecum, intervenţia în forţă, la fel ca în 1990. Numai că atunci ordinea a fost făcută de mineri, nu de jandarmi. Nu mă aşteptam ca aşa ceva să se mai întâmple după aproape 30 de ani de democraţie, la o aşa punere în scenă din partea Jandarmeriei. Spre deosebire de anii ‘90, în acest moment există mii de fotografii şi clipuri video cu modul de intervenţie al forţelor de ordine. Am foarte mare încredere în procurorii militari din această generaţie şi sunt sigur că toate acest fapte vor fi probate în timpul anchetei.”
Între îndoială și certitudine trebuie să existe întotdeauna un spațiu, un fel de „cordon sanitar” care să ne țină imaginația în frâu și mintea cât mai departe de insanitate.
Voltaire ne atrăgea atenția asupra impulsului de a prefera confortul certitudinii, asta pentru că îndoiala nu este o condiție plăcută, numai că valoarea unei certitudini obținute prin acest mecanism este mai mult decât îndoielnică: „Le doute n’est pas une condition agréable, mais la certitude est absurde.”
În sfârșit, dacă tot extindem generos statutul de crimă împotriva umanității, mă întreb dacă nu este și isterizarea discursului public o asemenea crimă, fiindcă nu puține din crimele împotriva umanitățiiau fost generate tocmai de isterizarea discursului public.
___
Articol preluat de pe blogul autorului, dorintudoran.com
