DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Eșecul Statului sau ”De ce a eșuat România?”

CNMR
tricolor

Poate părea un titlu dur, însă el nu vizează neapărat realitățile palpabile și cuantificabile, despre care voi vorbi mai târziu, ci mai degrabă raportul dintre așteptări și percepții, pe care românii îl fac. Iar la acesta din urmă, România este cu siguranță departe de ideal.

De unde ideea acestui editorial? La toate emisiunile de televiziune la care am fost invitat în ultimele 10 zile, s-a comentat exclusiv cumplitul subiect de la Caracal. Am constatat astfel, că ceea ce intuiesc de mai multă vreme, analizez și dezbat în mediile de presă, academic, politic sau instituțional, este validat de prezentul atât de îndurerat.

Pentru a înțelege situația de fapt, este necesară o scurtă incursiune istorică: România s-a format și s-a consfințit ca națiune între 1848 și 1918, pornind de la influențele revoluționare și continuând cu marile minți politice ale căror capi au fost IC Brătianu și Ion IC Brătianu. Deci avem un stat relativ tânăr, dacă ne gândim la unirea provinciilor din 1859, dar unul și mai tânăr dacă ne gândim la deznodământul fericit al Marelui Război, din 1918. Însă dacă statalitatea avea oarecare istorie autonomă în spațiul românesc, identitatea națională, ”poporul” erau mai greu de definit în sensul cetățeniei, mai ales că la 1918-1919 etnicii români însemnau puțin peste jumătate din totalul populației noului Regat.

Închei digresiunea istorică pentru a reveni în prezentul atât de neclar și a identifica posibila cauză a ceea ce cred că putem numi ”eșecul Statului”. Filosofic, juridic și politologic vorbind, noțiunea de ”Stat”, în cel mai simplu înțeles al său, definește teoretic ”contractul social”, adică acceptarea membrilor societății a unei convenții abstracte, iar practic, definește un set de instituții ce reglementează toate relațiile dintre membrii respectivei societăți. Mai mult, toți membrii societății convin să acorde Statului monopolul asupra violenței, în scopul asigurării integrității tuturor, același Stat obligându-se să aibă grijă de propriii cetățeni. Una dintre metodele prin care se presupune că manifestă această grijă este prin intermediul serviciului 112. Deci strict tehnic, Statul a eșuat în a salva un cetățean al său de la un destin îngrozitor.

Și acum să legăm ultimele două paragrafe ale acestui text: ce legătură există între Mica și Marea Unire, ”dinastia” Brătienilor și definițiile conceptului de ”stat”? Ei bine, tot ce am pomenit mai devreme se leagă, din păcate, de realitatea extrem de tristă pe care o constatăm astăzi. Iar această realitate, a neputinței Statului, nu are un vinovat sau mai mulți, ea este rezultatul unor procese istorice și politice, al unei antropologii culturale extrem de complexe, în fine, este rezultatul unui context global aflat în profunde transformări în ultimii 20-25 de ani. Nimeni din spațiul public nu vrea să analizeze aceste cauze profunde, fără identificarea cărora nu vom putea schimba nimic. Suntem un popor tânăr, legat de puține valori autentic democratice, cu o coeziune scăzută datorită combinației de latinitate și mentalități bizantine, care a mers înainte doar când a avut elite politice responsabile. Tot tehnic, am văzut cu toții că bâlbâielile diverselor instituții au fost atenuate la intervenții pe linie ierarhică, demonstrând că puterea personală este superioară celei a regulii sau a procedurii.

Promiteam la început că voi reveni asupra faptelor. În opinia mea, România a progresat enorm în ultimii 30 de ani, reducând decalaje uriașe față de spațiul apusean la care ne raportăm permanent. Unele progrese sunt de substanță (valoarea PIB, industrie, agricultură, IT), altele încă superficiale (drepturi individuale, acces la justiție, educație). Totuși, România de azi este mult mai aproape de Europa occidentală față de cum era în 1989 și infinit mai aproape față de cum era în 1918. Din păcate, însă, istoria lucrează cu perioade lungi, și nimic nu se întâmplă peste noapte.

Or, dacă lucrurile stau ”atât de bine”, ce anume nu ne convine? Pentru că societatea noastră este, în mod evident, dezbinată, scindată de clivaje diverse, afectată de acumulări negative, precum frustrare, ură și nu numai. Aici ajungem la esența acestei analize: în lipsa unui țel comun, al unei mize care să genereze solidaritate, este foarte ușor de creat isterie. Este ușor să identificăm doar minusurile pe care le avem, e ușor să ni se creeze percepția că totul merge rău.

Și vreau să fiu limpede: România șovăie la multe capitole, de la cele pe care le vedem în ultimele 10 zile, însemnând grave disfuncții ale multor instituții, afectate de incompetență, dezinteres, nepotisme, corupție, până la disparitățile regionale, absența infrastructurii mari și deficiențele sistemelor de educație și sănătate.

Dar ceea ce ne lipsește astăzi cu adevărat este un proiect de țară. Între 1995 și 2007, toate forțele politice și-au asumat, coeziv, miza integrării euro-atlantice. Odată atins acest obiectiv, atât cu eforturile noastre, cât și cu conjunctura internațională favorabilă, România s-a blocat. Proiectul aderării la UE și NATO, consfințit în 1995 prin Acordul de la Snagov, a fost ultima idee strălucită a elitei noastre politice. De la înfăptuirea lui, România plutește într-o semi-derivă, instrumentalizează politic lupta împotriva corupției, își adâncește faliile dintre propriii cetățeni, cultivă ură și dezbinare, toate astea în timp ce consumă pe datorie multe produse și servicii din import.

Departe de mine gândul vreunei conspirații. Nimeni nu vrea răul nimănui, însă politica externă se face, lucid și pragmatic, pe interese. De regulă, economice.

Pe relația trans-atlantică, România are cel mai slab lobby la nivelul Departamentului de Stat al SUA, spre deosebire de Ungaria, Polonia, țările baltice. Pentru cei care nu înțeleg importanța Americii astăzi, le amintesc faptul că America a câștigat Războiul de 77 de ani, cum numea Neagu Djuvara perioada 1914-1991, cu cele două războaie mondiale și Războiul rece.

Pe relația continentală, România ”beneficiază” de cel mai agresiv dublu limbaj la nivelul oficialilor europeni, doar pentru că elita noastră dezbinată nu știe să comunice prea bine cu Bruxellesul. Pentru cei care nu înțeleg beneficiile UE, le amintesc doar că pacea în Europa există în ultimii 74 de ani, după o ”pauză” de peste un mileniu.

Intern, are cel mai numeros aparat administrativ, de toate felurile, bazat de multe ori pe alte criterii decât competența sau integritatea. Iar toate astea constituie vulnerabilități, mai ales într-o lume în schimbare. Și nu întâmplător am spus ”vulnerabilități” și nu ”amenințări”. Pentru că vulnerabilitățile țin doar de noi, depinde numai de noi să le eliminăm.

Am muncit, ca țară, timp de 12 ani (1995-2007) pentru a avea garanția prosperității (UE) și pe cea a securității (NATO). Apoi nu am mai știut ce să facem. Iar situația ni se agravează de la o zi la alta: mediile virtuale alterează relațiile personale și asigură înstrăinarea, sistemul educațional produce analfabeți funcțional, sistemul de sănătate e afectat de lipsa dotărilor, a resurselor umane, subfinanțării și risipei. Sindromul populismului afectează, paradoxal, toate partidele importante: toți se revendică de la popor și toți știu cine dușmanul, toți mizează pe cartea urii și a lipsei de dialog. Acestea pe fondul unor discrepanțe economice și culturale din ce în ce mai mari între diverse regiuni geogrrafice sau istorice ale României .

Revin de unde am pornit: cazul de la Caracal este doar un simptom odios și bine mediatizat. Este doar rezultatul degradării generale a societății, a nivelului de cultură și de instruire, a dispariției capacității de analiză critică. Este produsul incompetenței unei clase politice. Dar clasa politică este doar un eșantion al poporului. Prin urmare, nu soluții noi, de ”reset” sunt necesare astăzi, ci identificarea unui autentic interes național – scuze pentru sintagma degradată ca sens, demonetizată și devenită deja tendențioasă – în scopul căruia toți actorii politici să tempereze lupta electorală isterică, jignirile și ipocrizia, și să se gândească la țara pe care o lasă copiilor lor. Abia atunci putem spera că vom evita eșecul.

COMENTARIUL ESTE ASUMAT DE AUTOR
ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.