Femeia care s-a sinucis puţin

La 39 de ani, Ofelia Prodan ne-a dat spectacolul unei sinucideri de operetă, supărată fiind că părinţii săi, oameni cu bani, n-o subvenționează, doar e poetă. A scris pe Facebook în 19 septembrie: ”Nu am spus nimic despre problemele mele zilnice. Sunt saptamani cand traiesc cu 10 lei pe zi si nu pt ca sunt saraca. M-am nascut într-o familie de comercianţi pentru care banul a totul si in acelasi timp se mândresc cu rezultatele mele, desi in ochii lor sunt un nimic pentru ca nu produc bani. Hagi Tudose. Nu doar ca ma dezic de famila mea, dar am ales ca forma de protest sinuciderea. Acum sunt împăcata. Nu cred ca protestul meu va schimba ceva, dar abia astept sa vad ce e dincolo: nimicul sau infernul.” A doua zi, la vitta e bella, scriitoarea a avut puterea să apară iar pe reţeaua de socializare, deh- medicii n-au ţinut-o internată în spital nici 24 de ore după ce au evaluat cazul!, să mulţumească pentru like-urile primite şi să îndemne oamenii, pe ocolite, să-i citească ultima apariţie editorială. Dimensiunea cerşetoriei de atenţie şi a marketingului capătă un contur mai clar dacă o să spun că am primit, prin poştă, ultima carte a Ofeliei Prodan, “No exit”, în urmă cu câteva zile. Şi bănuiesc că a expediat-o şi altora, despre care credea că o s-o recenzeze. La rugămintea mea, ca să extrag citatele lesne, mi-a trimis în 17 septembrie, prin mail, şi fişierul .docx al volumului. O sinucigaşă atentă cu receptarea operei.

Dincolo de scandal, de înduioşerile naive ale publicului şi de problemele reale ale autoarei, cum mi-am propus, o să încerc să prezint cât de cât “No exit”, apărut la Charmides, susţinut pe coperta a IV-a de trei nume importante- Magda Cârneci, Al. Cistelecan şi Paul Cernat.

Anul trecut am inclus-o pe Ofelia Prodan în Cele mai frumoase poezii ale anului, antologia pe care am alcătuit-o pentru editura Adenium.

Din capul locului, ţin să precizez că volumul este bun, de pluton şi etapă, dar nu face gaură în cer. E pe linia poemelor cu story specifice generaţiei 2000, fără metafore şi rar cu comparaţii, unde poezia se coagulează din te miri ce, îndeosebi din clivajele realului brut, din atmosferă.

Deloc surprinzător, Prodan este o revoltată, într-o lume „de o frumuseţe rece impecabilă/(unde-n.m. A.P.) oricine era binevenit şi peste tot au trecut buldozere”(paradisul sintetic).

Deşi poeta afirmă că „Am visat că înnebunim,/ că luăm ostatici şi tragem cu arme în copii drăgălaşi precum/ animalele de companie. Nu avem nevoie de o nouă/ generaţie de cretini de sacrificiu, am fost noi şi ne-a fost/ de-ajuns”(Luxul apocaliptic), „dacă ar reîncepe haosul mintea noastră/ ar fi o hartă precisă a tot ce ar urma” (vocea), are totuşi momente de înduioşare- „nu mi-e teamă de singurătate,/ ba chiar mi-e dragă. E ca o zână bună/ şi mică, atât de mică încât o poţi lua în palmă/ şi îi poţi privi cu încântare aripile/ străvezii, ea ar zbura/ departe, îndeplinindu-ţi cine ştie ce dorinţă/ secretă, dar se aşază în palma ta/ şi te priveşte cuminte şi curioasă în ochi” (despre singurătate).

Împărţirea cărţii pe cinci capitole dă o oarecare coerenţă întregului, o notă de construcţie. Prodan imaginează, pe linia filmelor s.f. de serie, o lume post-apocaliptică, dezumanizată, însă poemele din categoria aceasta sună forţat. O altă încărcătură au cele în care critică societatea actuală, vehemente, ideologizate, nemiloase, şi cele despre copilărie, „în parc privesc relaxată mămicile cum îşi dau copiii/ în leagăn le cumpără ciocolată acadele şi îngheţată/ o fetiţă obeză se chinuie singură să se urce/ în leagăn în timp ce mama ei stă picior peste picior/ pe o bancă şi îşi admiră manichiura/ fetiţa a reuşit să se urce în leagănul/ prea mic pentru ea îşi ia avânt strigând tare de bucurie/ leagănul se rupe şi fetiţa cade în nisip ţipând/ mama ei sare de pe bancă şi o ridică pe fetiţă din nisip:/ „vezi dacă mănânci numai dulciuri altădată/ să te înveţi minte hai să mergem acasă/ şi nu mai face atâta tărăboi nici nu te-ai julit măcar!”/ fetiţa obeză merge plângând cu mama ei frumoasă/ suplă şi elegantă de mână privindu-se/ amândouă pe furiş în vitrinele imense şi luxuoase ale/magazinelor”(o fetiţă obeză).

„Un volum matur şi o poetă adevărată care merită mai multă atenţie”, a opinat criticul Paul Cernat despre „No exit”. Acum autoarea beneficiază de atenţie, cu asupra de măsură. Numai să nu-şi urmeze orbește propriile versuri- „mănânc o roşie fără gust beau un iaurt fără grăsimi/ sunt omul ideal nu-mi trebuie decât atât/ pentru ziua de azi mâine şi poimâine şi mereu va fi la fel/ sunt omul ideal pentru o reclamă la societatea ideală/ omul nevinovat care din senin va înnebuni/ va lua o armă va împuşca fără motiv/ zeci de oameni nevinovaţi apoi se va sinucide în direct (omul ideal)”.