Premium
Remus Cernea este unul din puținii politicieni utili din Parlamentul României: problemele pe care le ridică – și spun asta fiind mai mereu în dezacord de fond cu el – sunt consistente și bine argumentate. Într-o democrație modernă, astfel de probleme ar ocupa în mult mai mare măsură agenda publică; am avea așa șansa de a pune față în față, într-o manieră articulată, teme esențiale pentru clivajul din ce în ce mai fragil, mai alunecos și mai greu de urmarit dintre stânga și dreapta.
Binecuvântarea președintelui României de către Patriarh constituie un astfel de subiect cu miez ideologic bogat. Într-o scrisoare trimisă recent Camerei Deputaților, Remus înșiră o serie de argumente – ale stângii moderne, de altfel – împotriva acestui demers simbolic.
Citez esențialul:
"Stimati membri ai Biroului Permanent al Camerei Deputatilor, in Memorandumul intern cu privire la Sedinta comuna solemna a Camerei Deputatilor si Senatului din 21 decembrie 2014 consacrata ceremonialului depunerii juramantului de catre domnul Klaus - Werner Iohannis, presedintele ales al Romaniei, a fost introdus un moment care incalca prevederile legale si constitutionale pe care le voi mentiona si umbreste statura de garanti ai drepturilor si libertatilor cetatenesti a principalelor institutii politice alese ale tarii, Parlamentul si Presedintia Romaniei. Un astfel de moment este de natura sa afecteze grav caracterul secular al statului roman si sa puna in mod simbolic doua institutii laice fundamentale, Parlamentul si Presedintia, sub autoritatea religioasa a unui cult anume"... Vorbim de încălcarea legii nr. 489 din 2006 care prevede, la Art. 9 ca: "in Romania nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee", respectiv "cultele sunt egale in fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult... Este evident ca invitarea liderului unui cult anume sa acorde o binecuvantare la o ceremonie de o asemenea insemnatate pentru statul roman reprezinta o incalcare a neutralitatii statului fata de orice credinta religioasa si o forma de promovare si de creare a unui privilegiu fata de un cult anume".
Argumentele lui Remus Cernea sunt corecte; totuși, țintesc într-o direcție greșită. Nu ideea de ”religie de stat” este în joc prin ritualul din Parlament, ci cea de ”biserica națională”. Primul concept este unul conferit de lege; cel de-al doilea, o realitate istorică și identitară. Biserica Ortodoxă Română nu girează, într-adevăr, religia statului român – normele juridice nu acceptă asta; Biserica Ortodoxă Română este însă biserică națională – pur și simplu pentru că ea s-a dezvoltat într-o continuă sincronicitate cu fiecare aspect al națiunii; și nu este nevoie de legi – precum Constituţiile din 1923 și 1938, care declarau oficial BOR ca Biserică Naţională – pentru a statua asta. Ori, atunci când schimbi ”religie de stat” cu ”biserică națională”, vei elimina și orice prezumție de discriminare: statul național este, totuși, o expresie constituțională și modernă, care are dreptul la istorie, însemne și instituții identitare. În Marea Britanie – care e totuși un reper de democrație – ceremoniile de înscăunare sunt oficiate de arhiepiscopul anglican din aceleași rațiuni de confundare identitară, nu pentru că englezii au carențe în materie de stat de drept.
Cu toate problemele unor reprezentanți ai săi (pasiuni legionare în anii 30, compromisuri în anii comunismului, entuziasm arghirofil, pesedizare oportună) Biserica Ortodoxă Română reprezintă una din marile instituții generate de națiunea română în secole de istorie (și asta deși nu ne prea pricepem la construit instituții durabile). O instituție puternică la nivel internațional, care reușește să deservească – la cererea acestora! – milioane de români din Diaspora (mergeți la slujba de Înviere oficiată de un preot ortodox din România în... Dubai, prin eforturile doamnei Carmen Paiu, și veți înțelege); o instituție cu centre de influență ecumenică la Ierusalim, Athos, Chișinău – până și la Johannesburg se ridică o biserică românească... Ori, când o națiune reușește să construiască o astfel de instituție, este firesc să se definească ritualic prin intermediul ei. Nu e nimic teologic, confesional, metafizic în întâlnirea ceremonioasă dintre Patriarh și președinte; nu se discută despre problema purcederii Sfântului Duh de la Dumnezeu Tatăl, nu se refuză principiul ”sola scriptura”, nici ateii și nici măcar sataniștii mai sensibili nu sunt discriminați; pur și simplu o națiune își dezvăluie simbolurile identitare baziliare într-un moment cu puternică încărcătură simbolică.
