Premium
Cu ani în urmă, Curtea Constituțională a României a avut de rezolvat o problemă dificilă. Cine reprezintă România la Consiliul European: Președintele sau Premierul. În primul caz, Uniunea Europeană este definită preponderent ca o problemă de politică externă. În al doilea caz, din potrivă, Uniunea este definită mai mult ca o problemă de politică internă. Efectele acelei decizii le simțim acum în conflictul dintre dnii Meleșcanu și Iohannis.
În opinia mea, curtea fi trebuit să decidă că cei doi sunt obligați să agreeze un mandat și, pe cale de consecință, dacă nu sunt capabili să se pună de acord, atunci apare imposibilitatea de a reprezenta România și, atunci, nu merge nimeni la Consiliu. CCR nu a decis în acest sens. Căci, în definitiv, este adânc înrădăcinată în cultura politică românească ideea că problemele interne trebuie spălate acasă și nu arătate în afară. Simțindu-se obligată să decidă, Curtea a decis în favoarea Președintelui.
Scriam atunci, ca această decizie nu poate echivala cu subordonarea Ministrului de Externe către Președinte deoarece șeful Ministrului este, cumva prin definiție, acela care l-a angajat și care îl poate concedia, anume Primul Ministru.
A durat ceva timp până când această observație de bun simț să fie validată de o mini criză constituțională, dar, până la urmă, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat.
Dacă CCR a decis să îl desemnez pe Președinte responsabil suprem cu politica externă, era responsabilitatea Curții să indice și mijloace de prin care acesta poate controla puterea care i-a fost pusă în poală. Respectiv, dacă nu putea găsi aceste pârghii nu trebuia să decidă.
Aceasta este o problemă constituțională creată de către Curte și care, teoretic, poate fi rezolvată tot de către Curte. Dar, în privința conflictului dintre Premier și Președinte, oricare premier și oricare președinte, mai există o problemă care este lăsată fără răspuns în Constituție.
Ideea că afacerile externe sunt un domeniu monolitic este absolut depășită în lumea globalizată și, în mod cu totul particular, în cadrul Uniunii Europene. Practic, există trei nivele relevante de politică. Politica internă este ceea ce își fac românii lor înșile în mod direct. Politica europeană este ceea ce își fac românii lor înșile prin intermediul Uniunii Europene. În sfârșit, politica externă este ceea ce românii fac altora.
În definiția restrânsă a politicii externe are un oarecare sens să îl ținem de președinte șef al acesteia. În conflicte de drept internațional sau, de ce nu, militare poate fi nevoie de un răspuns rapid pe care parlamentele și, uneori, chiar guvernele, nu îl pot da. Pe partea de politică europeană, în schimb, lucrurile sunt mult mai complicate.
În România, președintele are atribuții extrem de limitate în ceea ce privește cheltuielile bugetare, drepturile și obligațiile cetățenilor. El garantează și mediază între alte instituții ale statului inclusiv pe aceste teme dar nu prea este de unul singur izvor de drept.
Logica și bunul simț cer ca aceleași limitări să i se aplice președintelui și în politica europeană pentru a evita situațiile în care instituții diferite pot folosi in mod concurențial resursele statului român pentru a rezolva in mod diferit aceeași problemă.
În linii mari, acest lucru se și întâmplă. Guvernul are acces la instrumente precum tratate și relații interguvernamentale și trimite miniștrii de specialitate la diverse reuniuni ale UE unde aceștia votează numele României. Președintele, în schimb, chiar dacă este liderul formal al politicii externe, se află în situația în care toți partenerii externi știu limitele puterilor sale interne și prin urmare, știu că anumite dosare trebuie rezolvate cu Guvernul.
Dar vor continua să apară situații în care este neclar în responsabilitatea cui este o problemă sau alta. Și, deoarece Curtea Constituțională a admis că este acceptabil ca cele două părți să nu se înțeleagă, neclaritățile vor duce inevitabil la conflicte.
Cazul poziției României privind ambasada SUA în Israel este doar un prim avertisment în acest sens. În definitiv, fiind vorba de două țări din afara Uniunii, subiectul cădea în mod clar în sfera afacerilor externe și nu a celor europene. Dar, mai devreme sau mai târziu vor apărea probleme mai complicate și, de ce nu, efecte care lovesc mai aproape de casă în drepturile, obligațiile și în banii noștri.
