Premium
Nu ştiu cum să încep ca să fiu înţeleasă just şi să fie citite până la capăt aceste rânduri/gânduri. Întotdeauna am pledat pentru adevăr, însă sunt şi adevăruri pe care mai bine să le lăsăm în pace, dacă nu avem chip sau nu ne ajunge minte să le cunoaştem în profunzimea lor, aşa cum sunt ele cu adevărat, dar nu cum vrem noi sau le convine neprietenilor noştri să fie. E trist că nu doar în filmuleţul improvizat de autorităţi cu invenţii culese dintr-o scriitură artistică se minimalizează marşul temerar al românilor de pe Valea Siretului, porniţi într-o paşnică coloană să treacă hotarul trasat de creionul lui Stalin. Despre aceşti români, pe care îi numim martiri, s-au spus şi mai înainte vorbe ofensatoare, s-au făcut nu puţine aluzii spre a le înjosi demnitatea naţională şi a le adumbri nimbul de eroi ai neamului. Şi nu m-aş mira, nu m-ar durea, dacă aş auzi asemenea vorbe numai de la fraţii mai mari - ucraineni care au luat locul ruşilor (cum să fim lăsaţi fără un frate mai mare?!). Printre cele mai nevinovate sunt părerile că oamenii au fost mânaţi doar de frica noului regim, dar se afirmă şi astăzi că s-au lăsat pradă unor provocatori, că mulţi au fost scoşi cu forţa din case de câţiva naţionalişti inveteraţi. Şi dacă pe la începutul anilor 90 provocatorii în mare parte erau de culoare sovietică-comunistă, acum s-au transformat în „agenţi români”. Se prea poate ca în timpul interogatoriilor, sub groaznice torturi, victimele acelei nopţi infernale, vânate în pădure de haitele ucigaşe, să fi „recunoscut” tot ce li s-a cerut. Dar mărturiile înregistrate de la supravieţuitorii pe care am avut prilejul să-i cunosc şi să-i întâlnesc pe parcursul mai multor ani la locul masacrului de la Fântâna Albă şi în alte părţi îi desemnează într-o altă lumină. Dacă îi mânau numai sentimente de frică, cum s-ar explica faptul că mulţi dintre cei ce-au reuşit printr-o mare minune să fugă de urmărirea călăilor n-au renunţat nici după sângeroasa răfuială la intenţia de a trece frontiera?
Semnificativă în această privinţă este istoria lui Ion Alerguş din Cupca, povestită de el însuşi câţiva ani la rând în timpul momentelor de reculegere la Crucea martirilor. Avea 19 ani când s-a alipit cu fratele său Vasile şi un vecin la coloana de români îndreptată spre graniţă. Nu i-a impus nimeni şi nici părinţii nu ştiau nimic de hotărârea feciorilor. Erau dornici de o viaţă liberă, nu s-au gândit nici pentru o clipă că acela poate să le fie ultimul drum. Când soldaţii au început să tragă, cei trei cupceni au avut norocul să se furişeze neobservaţi printre brazi. Calvarul ajungerii lor acasă, chinurile ce au urmat ţin de o altă poveste. Important rămâne faptul că Vasile, de numai 17 ani, nu s-a liniştit până n-a trecut în România. Cei fricoşi, care tremurau pentru pielea lor, nu şi-ar fi pus viaţa la bătaie, lăsând toată agoniseala pentru o gură de libertate.
Şi-acum despre păcatele noastre în faţa adevărului. În volumul „Cartea durerii”, partea a cincea, Petru Grior publică „Lista martirilor seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici în timpul masacrului sângeros de la Varniţa (Fântâna Albă) din ziua de 1 aprilie 1941, numele cărora au fost descoperite în documentele de arhivă”. De tot sunt 26, iar în lista celor arestaţi şi întemniţaţi în lagărele staliniste, unde au murit în chinuri groaznice, găsim 28 de martiri, cel mai tânăr fiind Ilie al lui Ion Vladian, născut în 1923. Indiscutabil, numărul celor ce-şi dorm somnul sub brazii din pădurea Varniţei este de zeci de ori mai mare. Dar nici de 3-5 mii nu poate fi, căci întreaga coloană număra peste 3 mii de oameni. Exagerările de acest fel nu ne sunt de folos. Regretatul cercetător al trecutului, scriitorul şi publicistul Dumitru Covalciuc în repetate rânduri a criticat vehement erorile referitoare la numărul românilor masacraţi la Fântâna Albă. Până la această pandemie, în fiecare an, în preajma evenimentelor tragice de la Lunca şi Fântâna Albă, Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina organiza conferinţe, cu scopul de a pune în lumină noi fapte, a întregi adevărul şi a puncta sarcinile întru a eroilor cinstire. Orice s-a scris în trecut, orice s-ar spune astăzi, cred că nu atât numărul celor omorâţi acolo mărturiseşte despre curajul şi dorinţa românilor rupţi de Ţară de a trăi în România. Nu vreau să cred că au fost instigaţi de „agenţi sovietici sau agenţi români”. În acest caz ar fi trebuit să li se promită o viaţă mai îndestulată, bunuri materiale, ei, însă, lăsau toată agoniseala acasă, lăsau lucruri scumpe - pământ şi morminte... Dacă, chiar şi în perioada de astăzi, arhivele din fosta Uniune şi Ucraina nu deconspiră adevărul şi tot nu suntem în stare să aflăm mai multe decât ştim, să-i lăsăm pe morţii noştri să doarmă ca eroi la rădăcina brazilor, să nu aruncăm umbre negre peste dragostea şi dorul lor românesc. (Maria TOACĂ)
