Premium
Biliosky provenea dintr-o familie saraca; probabil dezorganizata. Nu cred ca a mers vreodata la scoala – poate un an sau doi. Numele lui real, pierdut in ceata istoriei, ar fi putut fi Chirica sau Banel (nu aparuse inca moda cu Mercedes sau Mario Rafael); faptul ca i se spunea Biliosky ramane si azi un mister etimologic (cea mai plauzibila explicatie ar fi ca porecla initiala ar fi fost “Bila”, din pricina unei slabiciuni pentru rulmenti).
Cand aveam vreo 11 ani, am incasat trei batai de la Biliosky, desi primeam docil sa-i cedez suprizele mele Turbo sau FIFA. Biliosky ma batea pentru ca putea – incantat si mirat cumva de puterea lui asupra altuia – iar eu acceptam bataia contampland aproape fascinat ideea ca un om poate lovi un altul cu pumnul peste fata, chestie care mi se parea imposibila in teorie. Mai vazusem, sigur, pumni la televizor sau in fata blocului, dar niciodata nu-mi trecuse prin cap ca ei ar putea fi folositi din senin impotriva mea; si, mai grav, ca eu as fi nevoit sa tintesc contondent buzele sau ochii unui necunoscut cu care nu prea aveam nimic de impartit. Mi se parea ca orice problema poate fi rezolvata, totusi, cu o tranta civilizata.
Pana nu am rezolvat aceasta problema teoretica – cum e posibil sa lovesti un om peste fata? – nu am schitat nici macar un gest in fata lui Biliosky: ultima data imi amintesc ca m-a culcat pe jos si a invatat un ucenic de vreo sapte ani cum se loveste corect cu spitul in nas. Cand, in sfarsit, dilema mea morala si estetica a fost rezolvata – faceam deja rugby si in gramada ordonata rezolvi multe aporii – infrangerea lui Biliosky a fost o pura formalitate – tipul fiind un sfrijit. Nu l-am mai vazut prin curtea scolii 169 decat peste trei ani, cand s-a facut ca nu ma cunoaste.
Cand colegii liberali mi-au sugerat sa candidez in Sectorul 5 impotriva lui Vanghelie, dilema teoretica incorporata in provocare mi s-a parut irezistibila; deasupra oricaror consideratii strategice si de cariera. Este – intr-un spatiu cultural precum Romania – bisnitarul cu necesitate mai viclean si mai eficient decat ochelaristul? Chiar n-ai ce face cu Eliade si Borges in fata lui Sile Camataru, Elvetianu’, Vanghelie, Scorpion, Ilie Mario? Sunt abilitatile practice deprinse in piata, pe maidan, in the hood, mai rodnice decat cele deduse din Dumas si Mark Twain?
Intrebarea e mult mai importanta decat o simpla runda de alegeri. Vizeaza modul in care ne crestem copiii. Implica sensul educatiei clasice. Ce sens are scoala, cartea, morala, refuzul de a lovi cu pumnul peste fata daca Sile Camataru, Vanghelie si Elvetianu’ sunt, in mod obiectiv, probat in voturi, mai buni decat tine? Daca la sfarsitul zilei, cumva, prin viclenie, prin refuzul regulilor, prin adaptare la realitate, ei te inving?
Cand isi pregateste apostolii pentru misiunea de dupa Inaltare, Hristos le cere sa fie “blanzi ca niste porumbei si intelepti ca niste serpi”. E o traducere eleganta: filologii sugereaza ca “intelepti” ar putea fi talmacit la fel de bine si ca “vicleni”. Totusi, nu e nimic peiorativ in aceasta traducere: “viclenia” apostolica reprezinta, in fond, capacitatea unor oameni “blanzi ca porumbeii” si preocupati doar de probleme spirituale de a supravietui intr-o lume gata oricand sa le arda pumni peste fata sau sa-i arunce la lei (iata cel putin o asemanare bizara intre Nero si camatarii din Ferentari). In mod paradoxal, tocmai acesti idealisti pasnici, care intorceau obrazul, au construit Biserica, institutia care a reusit sa tina sub control, vreme de un mileniu, brutele Evului Mediu. Iezuitii lui Loyola, care isi asumasera ca deviza chiar “blandetea porumbelului si viclenia sarpelui”, au manevrat prin simpla inteligenta educata mai toate dinastiile europene dupa Renastere. Astazi, in egala masura, lumea este condusa de juristul si scriitorul Obama, nu de calaul din Mosul. Romania este condusa de un profesor care l-a studiat pe Einstein, nu de un camatar. Altfel spus, “viclenia sarpelui” – capacitatea omului educat de a controla bizonul dispus sa incalce orice reguli – are, istoriceste vorbind, o eficienta dovedita. Ferentariul este exceptia, nu regula. Lovitul cu pumnul peste fata nu e o fatalitate, Biliosky.
Pe scurt, motivul pentru care candidez impotriva lui Vanghelie – dar nu voi putea spune niciodata ceva atat de exotic la televizor – este dorinta de a dovedi ca Dostoievski este, totusi, mai smecher decat Sile Pietroi.
