Premium
Nu vi se pare că tot ce se petrece zilele astea pe scena publică din România seamănă cu un carnaval? Cu o dezlănțuire furioasă a energiilor ascunse, cu un șir de quiproquo-uri caraghioase, ca în piesele lui Caragiale?
Cei care îl căinau acum trei ani pe Daniel Morar că este scos forțat din sistem și împăiat la Curtea Constituțională se reped să îl linșeze pentru decizia Curții care scoate interceptările din ograda SRI. Traian Băsescu a devenit fan Rarinca și, implicit, solidar cu campania furibundă a Antenei3 împotriva Liviei Stanciu.
CCR însăși, instituția care acum patru ani salva România de la o tentativă de puci constituțional, este astăzi pusă la colț de aceia (dar exact de aceia) care o ridicau în slăvi în vara lui 2012. La polul opus, Antena3, postul care a călcat în picioare judecătorii în robă vișinie în 2012, redescoperă astăzi înțelepciunea nemărginită a apărătorilor legii fundamentale.
Și, ca să fie confuzia completă, fostul premier Victor Ponta distribuie o postare ironică față de Iohannis a unui ziarist pe care Ponta îl detesta în vremea când era mare și tare în guvern. De fapt, foști susținători ai lui Iohannis își regretă astăzi votul, în vreme ce susținătorii lui Ponta jubilează.
Un observator detașat al acestui spectacol poate vedea cu ușurință că ceva se întâmplă și nu un eveniment minor.
Ritualurile orgiastice la popoarele primitive aveau ca rol recrearea acelui haos universal al începuturilor. Ele marcau granița între ani sau sărbătorea recoltelor, îndeobște acele momente ale nașterii și renașterii. Căci din haos nu poate ieși decât o nouă ordine. Cine a pus sămânța haosului în România și de ce își dorește un nou început?
La începutul anului 2016, într-o vizită fulger la București, Victoria Nuland răspundea la întrebarea unui jurnalist: ”Pe ansamblu suntem impresionati de munca pe care o face DNA. Sustinem DNA inclusiv in pregatire si suportul tehnic. Evident, in societatile democratice este cu adevarat importanta mentinerea unui echilibru intre siguranta cetatenilor si dreptul la viata privata. Toti ne luptam cu asta. Ceea este interesant este faptul ca instrumentarea cazurilor a avansat la un asemenea nivel aici – imi amintesc cand veneam in urma cu cativa ani si nemultumirile erau ca nici un caz nu a fost rezolvat – ca acum societatea civila vorbeste despre acest echilibru ceea ce este foarte sanatos. ”
Pentru cei care au urmărit cu atenție pozițiile Statelor Unite în România din ultimii 15 ani, se vede o nuanță foarte importantă. Până acum linia de mesaj a ambasadorilor SUA a fost relativ rigidă și seacă: întăriți statul de drept, luptați cu corupția! Pentru prima oară un înalt și influent reprezentant de la Washington introduce ideea de echilibru între siguranța cetățenilor și dreptul la viața privată (are asta legătură directă cu tot ce înseamnă ”interceptări”?). De altfel, Nuland privește oarecum amuzată ”răsturnarea” de situație, așa cum se uită un adult la un copil care începe să se maturizeze.
De remarcat că, în ciuda isteriei de la București, cu smuls părul din cap și văicăreli, că s-a terminat cu anticorupția, că vor cădea în instanță dosarele unor mari răufăcători (asta în sine n-ar fi ceva nou la mai bine de un secol de când Creangă a scris povestea drobului de sare), reprezentanții Amabasadei SUA nu au avut o reacție. Au reacționat rapid în vara lui 2012, au reacționat fără nicio întârziere în ”marțea neagră”, au intervenit cu declarații aproape standard de câte ori Parlamentul a împiedicat prin vot o procedură judiciară (arestare sau urmărire penală). De data asta nu există o reacție imediată.
Sunt convinsă că va exista această reacție, dar ea nu va fi la cald, ceea ca înseamnă că nu e nicio urgență. Nu e nimic care să-i îngrijoreze. Fără a ști, evident, cum va arăta mesajul ambasadorului Klemm, putem bănui că structura lui nu va fi diferită de cea a mesajului Victoriei Nuland. Va fi adus în discuție echlibrul între siguranța cetățeanului și dreptul la viață privată și se va exprima speranța că lupta împotriva corupției va continua cu aceeași intensitate.
Orgiile, precum cea pe care o traversăm, în care nu mai știi ”care cu cine”, marchează cu siguranță un nou început. Iar decizia atât de controversată a CCR pune bazele acestui început.
A fost prima perioadă a tranziției post-comuniste, când serviciile slabe și dezorientate erau la dispoziția politicienilor și marilor oameni de afaceri. La fel și organele judiciare. Apoi a urmat etapa întăririi statului, în care s-a pus mai mult accent pe scopuri și mai puțin pe mijloace. Acum, de vreme ce instituțiile s-au întărit considerabil, urmează a treia etapă, cea până la urmă normală în orice democrație, în care scopurile sunt urmărite cu mijloace legitime.
Până acum, instituțiile de forță, SRI, DNA, DIICOT, Parchet, Poliție lucrau cumva destul de puțin diferențiat. Era normal să fie așa, pentru că toate erau instituții slabe și atunci s-au strâns ca puii de găină rămași orfani în defensivă față de ulii din politică. Asta însemna că nu mai era clar unde se termină rolul unei instituții și unde începe rolul celeilalte. Pericolul pentru o societate în care instituțiile sunt diferențiate doar formal l-am văzut înainte de 1989, când se vorbea de Miliție, Securitate, Procuratură, dar, în realitate, nu era decât unul și același aparat represiv în slujba partidului.
Diferențierea e esențială în orice democrație, precum și sistemul de ”check and balances”, așa încât nici o instituție să nu dobândească atâta putere încât să le înfrângă pe celelalte. Cei care fac interceptările în dosare de corupție trebuie să fie alții decât cei care anchetează corupția, nu de alta, dar, așa cum s-a văzut, orice sistem e vulnerabil la corupție, inclusiv cel judiciar.
E posibil să existe unele costuri ale acestui nou început. Pentru că decizia CCR vizează și anumite dosare aflate pe rol, există posibilitatea ca unele probe din dosare să cadă în instanță. Pe dosarele mai subțiri, care se sprijineau doar pe interceptări și alea neconcludente, e posibil să avem inculpați care scapă de o sentință. Nu se știe în acest moment câte astfel de dosare există și câte din ele vor fi închise din lipsă de probe clare. Circulă tot felul de liste în presă, dar ele sunt pur speculative, mai degrabă parte din campania celor care au de pierdut din decizia CCR.
Tot spectacolul acesta public pe care îl fac politicienii, jurnaliștii și analiștii, unii de parte deciziei CCR, alții împotriva ei, nu trebuie privit altfel decât ca pură butaforie. Iar cei care vor să nu le scape esența, ar trebui chiar să-l ignore. Important e că intrăm într-o altă etapă: cu instituții puternice și cu drepturile și libertățile cetățenilor mult mai bine ocrotite.
