DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Mărturia Preasfințitului Timotei Prahoveanul despre unul dintre marii duhovnici: 'Avea darul lacrimilor și erau zile întregi în care nu vorbea deloc'

basilica.ro
ps timotei

Evocarea ieroschimonahului Gheorghe Boboc se așază sub semnul amintirilor păstrate în inimă, care vorbesc despre oamenii rugători și râvnitori care și‑au tăinuit virtuțile filocalice de ochii celor mulți.

Când l‑am cunoscut pe părintele Gamaliil Boboc, în anii ’80 ai veacului XX, era legat sufletește de Mănăstirea Neamț și de schiturile dimprejur. Viețuise atât la Sihăstria, cât și la Vovidenia, la Țibucani și în alte locuri, iar în tinerețe făcuse parte din obștea Sfântului Teodor Studitul de la Mănăstirea Slatina, celebra ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu, condusă o vreme de arhimandritul Cleopa Ilie.

Eram elev la seminar când am auzit prima dată de el. Participa la hramul Mănăstirii Neamț, în soborul numeros de stareți, ieromonahi și preoți de mir, deși ne aflam atunci în ultimii ani, poate cei mai grei, ai regimului comunist.

Părintele Gamaliil, seara, la vremea privegherii, a rostit un ecfonis în limba greacă. Deși învățam greacă la seminar, eram puțin obișnuiţi să auzim cuvinte grecești în slujbele noastre. Uneori mai cântam și noi: Agios O Theos, Agios ishyros, Agios athanatos, eleison imas, dar mai mult nu. Părintele rostea cuvintele ce deschideau o altă lume, cântate de atâția isihaști din jurul vârfului Aton, de sfinții primelor veacuri și de toți cei care au străbătut istoria.

Din vorbă în vorbă, am aflat că părintele Gamaliil era viețuitor în Grădina Maicii Domnului, la Muntele Athos. Mai târziu l‑am întâlnit. A revenit după ce a viețuit o perioadă în Muntele Athos, la Neamț și Vovidenia. Își legase sufletul de aceste locuri, dar inima sa era în Muntele Athonului, cinstit de atâția mari sihaștri și rugători în decursul vremurilor.

După mulți ani ne‑am reîntâlnit. Mă stabilisem din 1990 la Iași, iar părintele era călător prin țară, uneori pentru un timp mai lung ori mai scurt. Era sfios, monah smerit, cu trăirile pe care nu le afișa celorlalți. Unii chiar îl acuzau de nestatornicie și enumerau locurile pe unde a trecut. Realitatea era însă alta. Am aflat‑o de la un ucenic de‑al său, din Chilia „Sfântul Gheorghe”‑Colciu, în preajma căreia și‑a trăit o parte din ultimii ani ai vieții, unde a trecut către Domnul.

Părintele Gamaliil a purtat toată viața o cruce grea. Nu a avut un plămân din naștere, iar celălalt i‑a creat destule probleme. În anumite locuri și perioade, clima nu‑i îngăduia nici măcar să se odihnească. Mutările lui dese s‑au datorat stării de sănătate, nicidecum nestatorniciei duhovniceşti.

La Muntele Athos își găsise liniștea sufletească, dar și starea care‑l ajuta să‑și poarte până la final crucea, ceea ce s‑a și întâmplat, căci Dumnezeu l‑a chemat la Sine din locul acela, într‑o colibă (un mic adăpost pentru monahi) care nu are biserică și mari posibilități, așa cum este chilia, care în Muntele Athos înseamnă un mic așezământ monahal, cu alte cuvinte, un fel de schit, cum se întâlnește în România.

Când am văzut mormântul lui, mi‑am amintit de cuvintele pe care le rostea, de râvna lui, de evlavia pe care o avea la sfintele slujbe, de trăirea și lacrimile pline de dorul Împărăției.

Când am ajuns prima dată la Chilia Colciu, după moartea lui, i‑am găsit mormântul așezat alături de cel al părintelui Dionisie Ignat. De altfel, părintele Gamaliil a devenit în Muntele Athos schimnic, cu numele Gheorghe, și venea la slujbe la Chilia „Sfântul Gheorghe”‑Colciu, așezată la distanță de câteva sute de metri de coliba lui. Puține erau zilele când nu participa la slujbă. După ce lua parte la slujbă și rămânea cu părinții la agapă, se întorcea la coliba lui, unde se ruga neîncetat. Avea mare evlavie către Maica Domnului, căreia îi cerea mereu mijlocirea. Își împlinea pravila cu mare conștiinciozitate, ostenindu‑se neîncetat cu psaltirea și rugăciunea inimii, care‑l înalță pe om către Dumnezeu.

A treia oară când am ajuns la Colciu am poposit în locul unde îl știam îngropat. Părinții mi‑au spus că osemintele îi fuseseră scoase din mormânt și așezate în osuar. Știam de această rânduială athonită, care după trei ori șapte ani scot din mormânt osemintele nevoitorilor, mai ales pentru faptul că locurile de îngropare sunt puține. La Colciu se întâlneşte destul de multă piatră, iar obștea era numeroasă, cu părinți vârstnici, unii dintre ei, trecând către Domnul, au făcut ca, mai repede decât de obicei, osemintele părintelui ieroschimonah Gheorghe să fie scoase din mormânt.

Mi‑am adus adeseori aminte de el, de întâlnirile și cuvintele pe care mi le‑a spus. Era un om înțelept, călugăr râvnitor, iar vârsta bătrâneților i‑a adus multă pocăință, trăire înaltă, care l‑a pregătit pentru întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos.

El face parte dintre monahii care, pentru o perioadă de timp, au slujit în Muntele Athos, într‑o vreme în care autoritățile comuniste din România au permis acordarea vizei pentru unii călugări care doreau să se nevoiască acolo. Până în anii ’70‑’80, când a plecat și părintele Gamaliil, era aproape imposibilă sosirea monahilor în Grădina Maicii Domnului.

Deschizând paginile lucrării Viețuitori din chinovia Neamțului din veacul al XX‑lea - biografii, apărută la Editura TRINITAS, Iași, 2008, am găsit câteva frânturi din viața părintelui pe care le‑am așezat atunci pe hârtie. Întru neuitare, le consemnez în rândul monahilor athoniți, amintind că s‑a născut la 12 septembrie 1928, în satul Bălțați, comuna Știobăreni, din județul Vaslui. A urmat cursurile școlii primare în satul natal și, mai târziu, Seminarul de la Mănăstirea Neamț, împreună cu alți numeroși monahi ai perioadei dinainte de decretul nr. 410 din 1959.

Părinții săi, Alexandru și Tasia, erau oameni evlavioși, cu frică de Dumnezeu, cum erau mulți dintre locuitorii satelor românești.

A intrat ca frate la Mănăstirea Dobrovăț, la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului, în anul 1946.

La Mănăstirea Dobrovăț a fost remarcat de Episcopul Grigorie Leu, care i‑a apreciat calitățile și darurile. În acele timpuri, Episcopul Grigorie al Hușilor avea nevoie de un om de încredere care să administreze Palatul episcopal și clădirile anexe și i‑a rânduit această ascultare tânărului novice, fiind îndemnat de cuvintele Apostolului neamurilor către ucenicul său, Timotei: Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă‑te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia (I Timotei 4, 12). Slujitor de nădejde i‑a fost până la capăt, când Episcopul Grigorie Leu a fost otrăvit de regimul opresiv totalitar.

A fost tuns în monahism în data de 18 noiembrie 1951, la Mănăstirea Slatina, în biserica ctitorie voievodală cu hramul „Schimbarea la Față”. Era acolo stareț părintele Cleopa Ilie, care‑l primise cu ceva timp înainte și la Sihăstria, luându‑l cu sine când s‑a mutat împreună cu obștea de monahi pentru a revigora viața monahală a cunoscutei ctitorii voievodale.

L‑a avut naș de călugărie pe protosinghelul Ioil Gheorghiu, mai târziu stareț la Sihăstria. A fost hirotonit ierodiacon la 15 august 1956 de către Episcopul Romanului, Teofil Herineanu, în biserica veche a Mănăstirii Neamț, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, după altă variantă într‑o parohie unde slujise episcopul, și ieromonah zece ani mai târziu, la 6 septembrie 1966, de către Episcopul Valerian Zaharia, în Catedrala Episcopală din Râmnicu Vâlcea, fiind hirotesit duhovnic în aceeași zi.

A cunoscut încercările acelor vremuri, între care decretul, ascunzându‑se pentru un timp printre oamenii din lume, iar când a revenit în viața Bisericii a întâlnit bunăvoința unor oameni de care amintea mereu, între ei aflându‑se și Episcopul Valerian Zaharia.

A fost o vreme slujitor la parohii, făcând misiune și ctitorind câte ceva. Avea râvnă pentru cele sfinte, iar în 1977, după 31 de ani de activitate în ogorul Domnului, fiind pensionat pe caz de boală, s‑a închinoviat la Mănăstirea Neamț, venind din Eparhia Romanului, unde slujise ca misionar.

După stabilirea la Mănăstirea Neamț a fost rânduit la Schitul Vovidenia ca slujitor la biserică, iar după moartea neașteptată într‑un incendiu a protosinghelului Nazarie Chirilă, egumenul schitului de la Vovidenia, când în noaptea din 2 spre 3 februarie 1978 a ars casa în care locuia, părintele Gamaliil Boboc a fost numit egumen al Schitului Vovidenia, până în anul 1980. A fost hirotesit protosinghel la 30 ianuarie 1979, la pomenirea Sfinților Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, când Mănăstirea Neamț, seminarul și schiturile dimprejur au fost vizitate de Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Teoctist Arăpașu. De altfel, la puțin timp de la venirea sa la Vovidenia, cum s‑a întâmplat și în celelalte locuri unde a viețuit, roadele ostenelilor părintelui Gamaliil au început să se vadă.

În timpul egumeniei sale, a călugărit‑o pe mama lui, punându‑i numele Teodora. În luna ianuarie 1980 a plecat la Schitul Țibucani, pendinte de Mănăstirea Secu. Tatăl părintelui Gamaliil a murit ca frate în obștea părintelui Cleopa de la Slatina, fiind îngropat sub zidurile bătrânei mănăstiri.

După viețuirea la Schitul Țibucani, a plecat în Muntele Athos. Acolo s‑a stabilit în apropierea Chiliei „Sfântul Gheorghe” de la Colciu, într‑o colibă pustnicească. A mai cercetat și alte mănăstiri, a locuit o vreme în apropiere de Mănăstirea Constamonitu și undeva pe moșia Mănăstirii Pantocrator, la chilia Naşterii Maicii Domnului, precum și la Chilia Sfântului Vasile (Mănăstirea Hilandar). Periodic venea în țară pentru a‑și cerceta sănătatea.

Fiind un admirator al Sfântului Munte, a îndemnat mulți tineri să se retragă pentru a trăi o viață duhovnicească austeră, nevoindu‑se în Grădina Maicii Domnului. Era fascinat de minunata rânduială a Sfântului Munte în care îngerii au chipuri de monahi, iar rugăciunea şi nevoința sunt aripile ce înalță sufletele celor care vin cu credință încredințându‑şi viața Maicii Domnului.

Din mărturiile celor care i‑au fost apropiați, părintele Gheorghe era foarte atent cu conștiința lui. Era un om ordonat, simplu și cu rânduială neclintită. Mărturisea că fiecare gând care îi pătrundea în minte trebuia mărturisit duhovnicului, căci prin adevărata ascultare se mântuiește omul! Avea darul lacrimilor și erau zile întregi în care nu vorbea deloc. Rugăciunea și lacrimile erau cuvintele pe care nu le adresa oamenilor, ci lui Dumnezeu. Când era întrebat despre un anumit subiect, scria pe o foaie: Să ne rugăm în tăcere! Și nu zicea nimic.

Plângea îndelung și citea cu glas lin din Psaltire. Iubea slova veche, așa cum a învățat‑o de la părinții bătrâni aflați în locurile unde s‑a nevoit.

Părintele Gamaliil spunea: Patru oameni sfinți am cunoscut în viața mea: părintele Cleopa de la Sihăstria, părintele Paisie de la Sihla, părintele Paisie Aghioritul și părintele Dionisie de la Colciu. Pe cel din urmă l‑a iubit și prețuit în mod deosebit. Adeseori, când mergea la slujbele de la Chilia „Sfântul Gheorghe”‑Colciu, părintele Dionisie Ignat le spunea părinților din obște: Să aveți respect și grijă pentru părintele Gheorghe!

Părintele Gheorghe mărturisea că dorința sa era să moară singur în chiliuța sa. Așa s‑a întâmplat! Dumnezeu a rânduit ca în aceeași zi când a intrat în mănăstire, la Intrarea în biserică a Maicii Domnului din anul 2005, să treacă către Domnul. Părinții din Chilia Colciu, obișnuiți cu prezența sa zilnică, s‑au întrebat de ce nu venise părintele Gheorghe la slujbă, cum făcea de obicei. Când s‑au dus la chilia lui, l‑au găsit pregătit pentru călătoria către Domnul. Toată viața a fost preocupat de întâlnirea cu Mântuitorul, pentru a da răspuns bun la judecata cea mai de pe urmă.

După obiceiul Sfântului Munte, la puține ceasuri, în aceeași zi, l‑au prohodit și îngropat în micul cimitir al chiliei, deasupra mării, într‑unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le are Muntele Athos, într‑o chilie care a fost slujită de oameni sfinți și călugări râvnitori, între care Sfântul Agapie, odinioară și mai aproape de noi, ieroschimonahul cu viață sfântă Dionisie Ignat, care a trecut către Domnul cu un an jumătate înaintea părintelui Gamaliil‑Gheorghe Boboc.

Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.