Deunăzi am trecut pe lângă ce a fost odată fabrica Timpuri Noi. Nu sunt nostalgic, ştiu că progresul este singura cale. Dar, am observat ceva care m-a emoţionat. În plin şantier, acolo se aflau două megamacarale, din acelea la care ameţeşti dacă le cauţi cabina macaragiului. Şi ce zăresc eu? Ambele macarale aveau în vârf un steag. Al nostru, bineînţeles. De jos păreau foarte mici, ca un fel de două insigne de pe sacoul cerului. Încă nu se înnoptase, nici activitate nu am zărit prin preajmă, dar flamurile acelea mi-au dat un sentiment aparte. Aşa ca un fel de protecţie ce se întindea deasupra macaralelor, a şantierului, peste mine, peste România. Aveau un rost, nu erau agăţate acolo degeaba. Mi-a plăcut mult momentul, m-a revigorat şi, deşi nu ştiu a cui a fost iniţiativa, ţin să îi felicit pe cei care au avut această iniţiativă.
Un gest mărunt, cu o mare însemnătate.
Păcat că nu sunt poet, aş fi scris ceva în versuri.
Titlul l-am găsit: Să ştie şi păsările cerului al cui este acest pământ!
Ninel PEIA
Deputat de Ilfov
Comentează